Iarna te iubesc cel
mai mult. Iarna când fulgii ţi se potrivesc cel mai bine în păr. Iarna când
gerul îţi îmbujorează obrajii de parcă ai fi ruşinată tot timpul. Iarna când
îmi îngheaţă mâinile, dar mi se umple sufletul de căldura dragostei. Iarna când
sărbătorile se cern sacru din cerul dinlăuntrul nostru. Iarna când ochii îţi
sclipesc mai măreţ decât stelele pe cerul clar. Ştii că iarna cerul e cel mai
clar? Aşa ca şi iubirea ce-ţi port sau ca şi ochii tăi.
Ştii că iarna mi-e
tot mai dor de tine. Inima mea strigă după tine cum strigă lupii noaptea în
pustiul îngheţat la lună. Sufletul meu se tânguie precum crivăţul prin copacii
goi de vise şi de frunze. Şi totuşi iarna te iubesc cel mai mult când duci pe
buze sufletele focului. În soba din odaie sau în rug focul e tot foc. Ca şi în
sufletul meu focul dragostei ce-ţi port. Tot foc e. Iarna când flori de gheaţă
înfloresc să ne ascundă de lună sau de lume. Iarna te iubesc cel mai mult când necesitatea
respiraţiei creează nori simbolici între noi şi viaţa din afara noastră. Iarna
te iubesc cel mai mult, când timpul însuşi pare îngheţat. Iarna când nopţile
sunt mai lungi tocmai pentru dragoste. Iarna când spiriduşi ciudaţi se joacă
de-a lumina încurcându-ne umbrele. Iarna când însăşi iubirea îngheaţă în stop
cadru fulguind drag de tine peste mine. Când ţurţurii se semeţesc către în jos
căutând esenţa căderii.
Ştii că iarna sunt
cel mai flămând de tine? Iarna când zăpada îţi completează albeaţa pielii şi
mâna mea ţi-ar mângâia catifeaua ei. Iarna când gerul îţi muşcă buzele aşa cum
ar trebui să ţi le muşc eu, spasmodic, într-un sărut mai presus de anotimpuri
sau timpuri sau aşteptări. Ştii că iarna mi-e atât de foame de tine încât aş
înghiţi pământul tot, cu lună cu tot, cu zile şi nopţi cu tot, cu viaţă şi
moarte cu tot, cu dragoste cu tot. Iarna când toate drumurile urcă. Toate
drumurile mai puţin derdeluşurile. Iarna când pentru mirările sufletului sunt
necesare aromele sărbătorilor: nucă, scorţişoară, vanilie…
Iarna mi-e cel mai
sete de tine şi de ale tale toate. Iarna când ceaiul e fierbinte ca însuşi
gândul de dor însetat. Iarna când ţi se umezesc ochii şi nu-ţi pot soarbe
lacrima de pe pleoapă pentru că sunt doar în sufletul tău, iar pe dinăuntru
n-ai lacrimi. Ai doar vise. Şi doruri. Iarna când toate curgerile alunecă spre
înţepenire în îngheţ. Iarna mi-e cel mai sete de sânul tău învolburat de
păcatul primordial. Ce dulce păcat!!! Şi dacă ar fi singurul…
Iarna mi-e cel mai
drag de tine. Iarna când florile nu sunt flori decât în sere şi-n inima ta.
Iarna când fructele sunt doar în compoturi şi în sânii tăi ca două mere mari,
cărnoase. Iarna mi-e cel mai drag de tine când zăpada încearcă să ne-acopere în
dragoste şi pace. Şi oricâte anotimpuri vor fi un lucru e mai presus de dogme
şi legi şi îndoieli şi… tu eşti…
Eu, grădinarul
rozelor din inima ta
