Plecarea din mine

Ați avut vreodată nevoia acută de a pleca departe? Nu de a fugi, ci de a pleca. M-aş urca într-un tren şi aş pleca spre nicăieri ca să cobor apoi într-o gară pe care n-o cunoaşte nimeni. Aiurea. O cunosc cei ce au construit-o, cei ce-o folosesc. Ştiu. Dar n-o cunosc cei pe care eu îi ştiu. O gară mică, fără forfota vieţii cotidiene din oraşele sau satele nebune de cu zori sau nebune fără încetare. O gară în care să nu mă recunoască nimeni. Din nou tâmpenii. M-aş recunoaşte eu. Eu îmi ştiu trecutul. Eu ştiu cine am fost şi cine sunt. Îmi place să cred că ştiu şi cine voi fi (?). Şi atunci la ce bun evadarea asta dacă nu pot evada din mine, nu pot scăpa de mine nici o clipă. Nu mă înţelegeţi greşit, un mi-e urât cu mine. Nici rău. Mi-e greu uneori. Dar îmi doresc o escapadă în care să nu ştiu cine sunt şi nimeni să nu-mi poată spune.

Am obiceiul tâmpit să mă arunc cu capul înainte. N-am avut probleme mari din cauza asta, pentru că am avut mereu pe cineva lângă mine care să vegheze, care să nu mă lase să-mi fac rău singur. Dar ce o să se întâmple când nu o să mai fie nimeni să mă salveze de mine, de nerăbdările mele, de acel "ACUM" atât de stringent? Nu cred că aş face rău mare altora. Nu-mi permite formaţia. Îmi pasă prea mult ca să pot face rău. În cazul meu întrebarea nu e "a fi sau a nu fi?" ci "de ce îţi pasă doar de alţii şi de tine nu?" Credeţi că m-aş schimba acum? Am măcar o şansă să devin altcineva? Unul din cei mulţi pe care curentul îi poarta pur şi simplu prin univers? Câteodată regret că nu pot fi aşa. E singurul meu regret. Cred că mi-ar fi fost mai comod. Nu mai bine, clar nu, dar poate mai comod. Şi de fapt nu la asta se reduce o existenţă liniştită? La comoditate. M-am îngrijit tot timpul să le fie altora comod cu mine. Să ştie în permanenţă ce fac sau ce voi face, ce zic sau ce voi zice. Să ştie când se pot baza pe mine. Să fiu ca o carte deschisă. Apoi mi-am dat seama că lucrurile comode creează plictis. Lucrurile comode sunt plăcute o vreme pentru siguranţa care o inspiră. O inspiră, nu o dau. La fel şi oamenii comozi. Doar ca devin repede plictisitori. Şi atunci? Ce-i de făcut? Nimic. Doar să plec departe de mine o vreme. Aş vrea sa locuiesc în altcineva şi altcineva în mine. Poate m-aş lămuri ce e aiurea: eu sau lumea. Clar eu. Vorba lui Minulescu:

"Dar cum din Ei toţi numai Eu

Nu sunt ca Ei,

Am să mă duc

De voia mea la balamuc -

Şi fiindcă nu-mi va părea rău,

Cumintele voi fi tot Eu!..."

Doar că nu la balamuc trebuie să ajung, ci într-o gară mică, veche, uitată de lume şi chiar şi de trenuri. Ce se va întâmpla când nevoia aceasta de plecat din mine o să devină acută? Tentantă ideea de a pleca din mine fără scop, fără destinaţie, fără bagaje spre niciunde pentru nicicând. Am să vă ţin la curent.

Să aveţi o viaţă minunată.

Undeva în Austria 22.12.2013

undeva în Austria

Liniște. Desăvârșită, sublimă liniște. Prezența caselor și absența oamenilor creează senzația de neapartenență. Loc ce nu aparține decât lui însuși. Doar denumirea străzilor sau indicatoarele spre alte localități te duc cu gândul la zona căreia ar fi putut să fie arondat. Dacă s-ar stinge luminile ai zice ca ești în pustiu. Dangătul clopotului de la biserică mă face să tresar, dar și el e plictisit în pustietatea asta și nu se aude decât o dată. Apoi liniște. Dar nu apăsătoare și nici liniștitoare. Cred că nepăsătoare. Nu, mai degrabă indiferentă. Sunt atât de fericit și mulțumit și împăcat cu mine și cu viața încât, știu că pare șocant, dar chiar nu-mi pasă dacă oamenii care ocupau acest burg au murit, sau dorm, sau nu, sau treaba lor. Frigul îmi strânge obrajii și-mi mușcă buzele ca într-un sărut. O tavernă. Aha, mai sunt și oameni. Beau bere. Dar sunt atât de înceți în mișcări încât par ireali. Parcă geamul acela e un monitor care redă niște imagini doar pentru a părea că localitatea (ei îi zic oraș, ha ha) e locuită, dar le redă în slow motion. Nimic de zis străzile-s curate, casele la fel, dar la atâta activitate cine să lase urme. Nici măcar urmele mele nu rămân. Unde oare ar putea rămâne urmele mele? Nu știu unde ar putea rămâne, dar știu sigur unde rămân. Asta contează. O pizzerie. Goală. Un restaurant. Gol. Vitrinele mă privesc mirate de impertinența mea. Aceleași produse, sau mă rog, pe aproape. Doar numele lătrate nu spuse, mușcate parcă în litere, mai aduc aminte de imperii și împărați. Un parc! Ei da. Asta da. Putință și voință amestecate cu potență. Gândesc acum că si imperiile erau un fel de haiduci. Luau de la unii și dădeau la alții. Sunt curios dacă acum ar mai reuși performanțele acelea. Sau măcar apropiate. Să nu uit să întreb ce e cu locurile astea de joacă. La media de vârstă a locuitorilor ai zice că nu sunt mai mult de doi copii prin tot “orașul”. Sigur sunt. Trei. Dar voi întreba mâine. Astăzi încerc să mă bucur. Începe să nu-mi mai placă de mine. Cred că mă voi certa cât de curând. Auzi "încerc". De ce nu "mă bucur". Încerc să respir? Nu. Încerc să gândesc (aici n-aș vrea să aud nici măcar părerea mea)? Nu. Pot exista momente când încerci să respiri, să gândești, să mergi... Dar nu e cazul. Și atunci? Lacul. O poleiala de gheaţă îl acoperă reflectând fantomatic luminile. Oare luminile au fantome? Ca ființele. Luminile au suflet? Sufletul luminilor. Ce frumos ar fi. Un măcăit sfâșie liniștea pe care ceața o coase rapid la loc. Siluetele arborilor deformați de chiciură mă încântă deși par grotești sau poate tocmai de aia. De ce când e vorba de siluete, orice fel de siluete, grotești gândul mă duce la gotic? Nici nu știu și nici nu contează. Stranii și complicați străjeri acești arbori. Mestecenii sunt cei mai ciudaţi, cu tulpinile lor drepte ca o coloană vertebrală bine definită dar cu crengile lor plânse spre întunecimea pământului și în ciuda cerului. Brazii sunt ei înșiși. Datorită ceții par că străpung cerul ajungând până pe tărâmul celalalt ca vrejul fermecat. De basm târziu seara asta. Datorită liniștii? Se prea poate. Străzile pavate cu piatră îmi sunt mai dragi deși nu sunt la fel de comode ca asfaltul. Reflectă luminile întrerupt, aidoma valurilor sau mozaicurilor lucioase, creând jocuri haotice de umbre în lume. Am sentimentul de noapte târzie deși abia s-a întunecat. Pașii mei stârnesc ecouri înfundate, reverberații grăbite prin lumea de chiciură. Până și aerul pare de chiciură. Chiar și cuvintele ce mi se învârt în cap sub formă de gânduri par de chiciură. Singurele de care chiciura nu se prinde sunt sentimentele. Drumul înapoi e atât de monoton că aproape adorm. Mi-aduc aminte de Andersen și a lui fetiță cu chibrituri. Bine că n-am o cutie la mine că m-aș pune la somn. Senzația de vechi se instalează atât de profund că am impresia că sunt contemporan cu facerea acestor burguri. Care burguri? Multe dintre ele nu aspiră nici măcar la titulatura de sat, dar tocmai asta mă încântă cel mai tare. Fără frontispicii impunătoare, fără fațade grandioase, fără lucruri șocante dar atât de bine înfipte în natură încât dealurile astea cu păduri de brazi ar părea artificiale fără ele. Iată și destinația care, de fapt, coincide cu punctul de plecare și din nou mă gândesc că drumul nostru prin viață e ca o elicoidă în plan. Din când în când, cu o anumită ciclicitate, te întorci exact prin aceleași locuri sau stări sau sentimente, indiferent cât de departe te poartă viața.

O viață minunată tuturor.

undeva în Austria 17-18.12.2013

Conacul părăsit

Era prima noastră tură de iarna la peşteră. Nu contează care peşteră. Nu despre ea vreau să vă vorbesc. Nici despre nea Ion Buta, ghidul nostru, care merită un roman întreg. Ci despre seara aceea, despre poveste, despre… dar staţi să vedeţi.

Aşa cum ne aşteptam şi cum ne obişnuise de câţiva ani încoace nea Ion Buta, zis şi Onu lu’ Ţâncu’, se opri deasupra satului într-un loc al lui unde avea pregătite toate cele de trebuinţă, îşi dădu raniţa din spinare, înjghebă degrabă un pic de foc, se aşeză pe un lemn cu raniţa între picioare şi îşi scoase de la chimir tutunul. Îşi umplu pipa, iar după ce a tras două fumuri cu sete era deja întuneric şi o linişte atât de adânca de o simţeam fizic. Doar mai jos, în vale, se mai vedeau nişte lumini.

– Aţi văzut cum se întunecă iarna la munte? Aşa dintr-o dată, de parcă Dumnezeu stinge soarele ca pe o lumânare, îşi începu nea Ion povestea. Cam aşa a fost şi atunci, la început de veac. Atunci când s-o întâmplat povestea de la Conacu’ Părăsât, nu satul Conacul Părăsit, ci conacul de unde-şi trage satul numele. Şi despre Nechifor, al treilea şi cel mai mic fiu al lui Todor si a nevestei lui Ana. Frate cu Teodor şi Petru. Nu mai ştie nime’ numele de familie, da’ le zicea de-a lu’ Boieru’ că erau înstăriţi.

În timp ce Teodor şi Petru rămăseseră acasă să vadă de gospodărie, Nechifor plecă la şcoli înalte, aşa că de zece ani umblă prin lume găsindu-şi un rost. Acum venea de la Paris unde era inginer. Venea acasă că primise telegramă că tată-său era bolnav. Şi cu ce să vină dacă nu cu trenul. Coborî într-o după amiază geroasă de ianuarie, aşa ca acum, la cantonul de la răspântia cu drumul spre Conacul Părăsit. Drumul de atunci era un drum de piatra nu prea circulat iarna, iar daca iarna era grea nu era circulat de loc. Ai lui îl aşteptau abia în dimineaţa următoare, dar el găsise o cale să vină mai iute. Aşa că vremea fiind frumoasă şi ştiind că n-are altă cale, îl salută pe cantonier, care ciudat lucru dar îl recunoscuse, îşi ridică gulerul paltonului, îşi înfundă mâinile în buzunare şi porni cu pas săltat, de om de munte, la drum. Un străin s-ar fi rătăcit în cincizeci de metri, dar nu şi el. Aici copilărise. Recunoştea câte un copac, câte o stâncă mai răsărită chiar dacă erau acoperite de zăpadă.

Când străbătu jumătate din distanţă, adică vreo 4 km, care acolo şi atunci însemna chin nu glumă, totul se schimbă. O furtună iscată din senin îl obligă să se adăpostească. Mugetul de durere al brazilor îl înspăimânta pentru prima dată în viaţă. Îi mai auzise dar nu aşa. Nu fusese nici singur şi nici tânguirea lor atât de cruntă. Nimerise bine într-o căpiţă. Ar fi putut la nevoie să înnopteze aici, dar spera să nu fie nevoit s-o facă. Primul semn că ceva nu e în regulă a fost toropeala ciudată care-l cuprinse. Norocul lui că furtuna s-a stins aşa cum a apărut. Norocul? Nu mai cunoştea nimic, iar lumina lunii, de unde răsărise şi asta aşa de brusc, îi schimba şi mai tare reperele. Încercă vreo doi paşi chinuiţi şi, pe când îşi blestema iniţiativele lui nebune, de după trunchiul unui brad apăru o lumină şi o dâră subţire de fum se înălţa dintr-un horn. Porni cu suspiciune într-acolo pentru că din ce ştia el prin zonă nu se mai afla nici o locuinţă. Fusese una, a unor prieteni chiar, dar aflase cu regret că în urmă cu câţiva ani arsese din temelii şi muriseră cu toţii. Îl duruse. Erau oameni cumsecade.

Nu apucă să-şi ducă gândurile la capăt că se afla deja în faţa uşii. Nici nu ciocăni bine şi uşa se deschise de parcă ar fi fost aşteptat. Apoi avu impresia că murise şi ajunsese în rai. Fata aceea, după chip, sau femeia aceea, după trup, îi acapară toate simţurile. Chiar exclamă:

– A venit frumoasa!

– Ba fie-mi cu iertare, dar dumneata ai venit. Ce cauţi pe o aşa vreme în pustietăţile astea?

Rostise totul fără frică, fără curiozitate, aproape fără intonaţie.

Apoi când el îşi scoase pălăria fu rândul ei să exclame, deşi glasul nu trăda surpriză:

– Bade Nechifor! Intră te rog.

Şi în timp ce el trecea pragul mânat de o forţă invizibilă ea continuă:

– Sau ar trebui să-ţi spun domnule.

– Dacă ne cunoaştem poţi să-mi spui Nechifor.

– Dacă?

Şi râse uşor, dar fără urmă de umor. Un râs ciudat care îl înfioră pe Nechifor, care puse totul pe seama oboselii şi a frigului.

– Maria! Strigă ea către o cameră învecinată. Pregăteşte domnului cina. Rămâi măcar la cină, nu? Aşa, continuă ea după ce el confirmase scuturând capul împins de aceeaşi forţă nevăzută de mai înainte. Aşa, acum despre mine: sunt Cuţa. Ilinca, fiica cea mică a lui Vasile a Bobii. Ştiu, continuă ea nelăsându-l s-o întrerupă, ai crezut că am murit. Ei bine nu. Sunt singura supravieţuitoare. Hai să-ţi arăt camera dumitale. Pavel, fă de bine şi încălzeşte nişte apă pentru domnul, ca s-ar spăla puţin. Hai, urmează-mă.

O urmă împins de aceeaşi forţă care parcă îl controla încontinuu, fără a se gândi că gesturile ei arătau o exuberanţă ce nu se potrivea cu tonul rece şi impersonal. Începură totuşi să i se închege amintirile. Ilinca, Cuţa cum o alintau. Când a plecat el avea doişpe ani. Deci acum două zeci şi doi. Frumoasă femeie. Nici măcar nu i se păru ciudat că ea, fiică de moţ, e îmbrăcată în néglije ca în budoarele de la Paris având o pătură de lână netoarsă purtată ca o togă din care îşi scotea albeaţa când un picior, când un umăr. Simţurile lui o luau razna.

– Asta e odaia dumitale pentru noaptea asta. Dimineaţă vom vedea. După ce termini coboară la cină. Găseşti ceva de îmbrăcat în ladă. Au fost ale lui frate-meu.

Se întoarse cu o graţie demnă de o marmură grecească şi plecă.

Acum parcă ar putea gândi. La ce? Se bucura că informaţiile lui erau greşite. Ciudat era că nu i se părea ciudat nimic. Şi de ce i s-ar părea?

Gândurile îi fură întrerupte de o bătaie în uşă. Deschise şi găsi pe prag o găleată cu apă fierbinte. Nici nu băgă de seamă că Pavel lipsea cu desăvârşire. Se spălă, se aranjă şi găsi în ladă nişte haine care i se potriveau. Atunci nu-l interesau coincidenţele.

Cina a decurs perfect. După stânjeneala de început şi după câteva pahare de pălincă limbile s-au deznodat. Mai ales a lui. Ea începea să fie tot mai tăcută. Dar asta îl tulbură şi mai tare.

– Cum de nu te-ai măritat, Ilinco?

– Doar aşa ca să aibă cine mânca şi bea la masa mea şi cine să doarmă în patul meu? Nu mulţumesc. Poate te-am aşteptat pe dumneata.

Fiori reci îl trecură pe şira spinării şi plumb topit îi curse prin suflet. Chiar se înfierbânta tot mai tare, iar ea stârnea dorinţele lui cu gesturi banale dar aţâţătoare.

Se grăbi spre ea, îi prinse bărbia şi o întrebă cu o neruşinare ce nu era a lui:

– Dacă te-aş săruta acum?

– Încearcă…

Atunci buzele lor se contopiră într-un sărut ce-l devora. Se trezi deodată gol pe podea şi ea îl săruta frenetic, dureros chiar. Sânii ei perfect sferici îi apăsau sânii cu încăpăţânare deşănţată. Pântecul ei tresărea spasmodic obligându-l să stea lipit de podele. Ea îşi înălţă capul şi Nechifor putu vedea privirea ei rece, tăioasă ca o lamă de gheaţă, dar continuarea sărutului îi turnă în trup atâta fierbinţeală încât căzu într-un somn vecin cu moartea, nu înainte de a auzi lătrat furibund de câini undeva nu prea departe.

* * *

           

Ştia că s-a trezit. Auzea voci pe care nu le recunoştea. Parcă vocea tatălui său se desprindea din mulţime. Avea senzaţia ca maică-sa e lângă el. Nu putea vorbi şi nu putea deschide ochii. Gâtul ii era atât de uscat încât îl zgâria şi aerul pe care îl respira. „Ilinca” gândi şi în acel moment deschise ochii. Într-adevăr maică-sa era lângă el. Plângea. Pentru cine plângea.

            – Boierule! Boierule! Striga o slujnică, pentru că aşa-i ziceau lui Todor. S-a trezit conaşu’ boierule.

Taică-său intră val-vârtej în încăpere urmat de Teodor şi Petru. Bucuria lor era imensă, dar el nu putea gândi decât: „Ilinca”, „Ilinca”, „Ilinca”…

În prima zi n-a putu să facă nimic. Nici o parte a corpului nu-l asculta. Îi tot spuneau ce norocos a fost. Ce bine că fraţii lui au plecat mai repede spre canton să-l ia şi acolo cantonierul le-a spus că plecase deja pe jos. Teodor a rămas să-l caute, iar Petru s-a dus după ajutoare. Că l-au găsit câinii la Arsură dezbrăcat şi cât pe ce să fie atacat de doi lupi. Şi el nu putea zice nimic. Îi venea să urle. Voia să se ridice să meargă la casa lui Vasile a Bobii să le arate că e acolo. Că Ilinca lui e acolo. Doar o văzuse aseară. Şi nu doar o văzuse.

A doua zi îi reveni vocea şi le povesti. Nu ştia de ce toţi îşi fac cruci şi scuipă în sân. Asta până când frate-său mai mare îi explică. Toată povestea era în închipuirea lui. Casa lui Vasile arsese acum şase ani. Ilinca a fost prima care a murit. Chiar ei îi înmormântaseră. El nu voia să creadă. Doar o văzuse cu două seri mai înainte, o simţise. Care două seri? Doar zace aşa, nici mort nici viu, de trei săptămâni. A treia zi reuşi să se ridice şi nu mai scăpară de el. Aşa că înhămară caii la sănii şi merseră la Arsură, cum îi ziceau ei. Pe măsură ce se apropiau Nechifor se înnegura. Ochii i se înfundau, gura i se aduna a ciudă, mâinile i se încleştau. Când opriră în curtea casei el era o umbră a ceea ce fusese. N-a plâns. Nu s-a văietat. N-a zis nimic.

Din ziua aia nu mai vorbea decât cu el. Îşi mişca buzele ca şi cum ar vorbi dar nu scotea nici un sunet. Doar un surd îl înţelegea. Zicea surdul că îi citeşte pe buze şi că spune rugăciuni, blesteme şi cuvinte de dragoste. Dar cine să-l creadă sau să-l asculte. O vreme umblă nebun pe munţii dimprejur şi ai lui aveau grijă să fie cineva cu el mereu, să nu cumva să se rănească sau să păţească ceva. Apoi văzând că nu-şi face rău nu-l mai însoţea decât mutul. Alteori stătea zile în şir sub un fag singuratic, aşa ca sufletul lui, rătăcit nu se ştie cum pe acolo, şi privea spre Arsură. Nu mai coborî în vale. După o vreme şi drumurile i se scurtară. Apoi stătea doar sub fagul ce părea că se usucă de atâta jale şi îşi îngâna de ale lui. Asta până într-o toamnă.

Era prima ninsoare care se aşternuse şi ţinea. Zăpada trecuse de glezne după ce ninsese o noapte întreagă. Nechifor ieşise ca de obicei şi se aşezase de cu dimineaţă sub fagul lui pe o laviţă pe care i-o făcuseră fraţii, ca să nu mai stea pe jos. Acum mai era puţin şi se însera. Două babe îl căinau dar el era departe, departe tare. Mamă-sa îl pândea din prag. Îmbătrânise, amara de ea, de grija lui. Deodată îl văzu ridicându-se brusc şi arătând cu mâna spre Arsură strigă:

– Arde!!!

Atât de tare răcni că toţi întoarseră capetele dintr-odată şi văzură o coloană groasă de fum înălţându-se dinspre Arsură şi pe Nechifor cum începu să alerge disperat într-acolo. Primii îl ajunseră fraţii lui, călări. În spate venea Todor bătrânul cu o căruţă cu câţi oameni putu să ia repede din curte, doar că nu ajunseră la Arsură şi fumul, pe care toţi îl văzură că doar erau oameni în toată firea nu ţânci mucoşi şi nici babe ostenite, dispăru ca prin farmec. Se opriră speriaţi făcându-şi cruci peste cruci şi îngânând descântece şi rugăciuni. Doar Nechifor se aruncă înainte urmat de frate-său, Teodor, care nu voia să-l lase singur.

Când ajunseră acolo doar o funingine ciudată, cleioasă, le mai dovedea că nu-şi închipuiseră. Sau nu dovedea nimic. Şi un miros înecăcios de fum. Începură, încet-încet, să se adune. Se înnopta aşa cum se înnoptează iarna la munte: fără multă zarvă, fără preludiu, brusc aşa cum stingi lumina în casă şi se face întuneric în aceeaşi clipă.

Apoi îl văzură pe Nechifor cum aleargă bezmetic spre pădure cu o iuţeală neomenească. Încercară sa-l ajungă dar nu reuşiră. În scurtă vreme îl pierdură din vedere, noroc cu urmele din zăpadă. Deodată caii prinseră a fornăi şi a se trage înapoi speriaţi. După câţiva paşi o ciudăţenie mare li se arătă. Încă două urme de paşi apărute ca din senin însoţeau urmele lui Nechifor. De aici oamenii dădură înapoi tot mai speriaţi. Doar Todor şi fiii lui continuară, ca după încă vreo două sute de metri amândouă rândurile de urme să dispară de parcă acolo se termina pământul.

În zadar îl strigară. În zadar îl căutară în zilele următore cu câinii. Dădură de veste şi în satele vecine. Tată-său puse recompensă generoasă pentru el ca pentru un hoţ „viu sau mort”. Nu-l mai aflară.

Mamă-sa se stinse prima, de supărare. N-apucă să prindă Crăciunul. Apoi tată-său îi goni pe toţi. Teodor zice-se că ar fi pe la oraş, da’ nu ştie nimeni exact unde. Petru ar fi plecat pe mare. Om de munte pe mare. Da’ parcă poţi să ştii… Pe bătrân îl găsiră după o vreme înţepenit în scaunul lui. De atunci nimeni n-a mai trecut pragul Conacului Prărăsât. Zic oamenii locului că nici păienjenii nu se aciuează acolo. Da’ de unde ştiu dacă nu intră nimeni? Acum e în picioare dar tare părăginit. Doar o iarbă ciudată, rea, creşte pe el pe unde a înţelenit-o vântul. Aşa de ciudat creşte că dacă priveşti conacul dinspre vale la apus ai zice că arde cu vâlvătaie.

De Nechifor n-a mai apărut nici o veste. Parcă ar fi intrat în poveştile munţilor. Doar pe Ilinca zic oamenii c-o mai văd, pe înserate, în lumina lunii, umblând despletită pe la Arsură. Da’ şi asta tot mai rar. Din ce în ce mai rar…

Alba Iulia 09 – 10.12.2013