Despre rădăcini

Sunt brad crescut pe pisc de sentiment, cu rădăcinile-mplântate în solul sufletului. Vijeliile iubirii mă leagănă în nemurire. De doruri nu-mi cad frunzele niciodată. Nici de tristeţi. De bucurii şi fericiri dau ramuri noi din mine. Am chiar şi-un cuib de mierlă între ramuri şi ce-i ciudat că-mi zice rime nu triluri. Vârful meu mângâie cerul, gâdilă luna. De aia râde mereu. Mirosul răşinii îmi bântuie nările creând dependenţă. Gustul de reavăn al pădurii mă încântă. Muşchi şi licheni îmi încălzesc picioarele. Cerbi şi iepuri şi vulpi şi şoimi mă colindă găsindu-şi odihnă sau loc de pândă sub cetina mea. Conurile mele cad ca lacrimi sau ca gânduri. Luna îmi arginteşte simţirile. Soarele le încălzeşte. Timpul le creşte. Gândirea le adoarme. Iubirea le trezeşte. Mi-e dragă pădurea cu ale ei, dar iubesc bradul de lângă mine chiar de ne atingem doar când bate vântul iubirii mai tare, sau poate tocmai de aceea.

                              *  *  *

Sunt brad crescut din suflet cu tărie
Înfipt în stânca sentimentului curat
Şi de iubire curge seva-n mine vie
Şi doar de dragoste sunt vinovat

Sunt fag crescut pe margine de dor
Şi de toamnă-s iluzoriu desfrunzit
Şi-aştept să cadă lacrima din nor
Ca să mă lase să mă simt iubit

Şi sunt stejar crescut printre simţiri
Mă leg de glia patimilor toate
Nu am în mine crunte amăgiri
Dar am în sevă gânduri complicate

Şi-acuma sunt un chiparos crescut
Pe nesfârşirea dragostei curate
Şi port cu drag câte-un sărut
În locul fiecărei frunze-n parte

Eu sunt pădurea toată înălţată
Din bucuria dulce de-a iubi
Şi înverzesc acum ca niciodată
Ca eşti la mine-n suflet. Ştii? 

Alba Iulia 10.11.2013