Despre Dumnezeu

Astăzi vreau să vă vorbesc despre Dumnezeu.

Ciudat, nu? Eu, un ateu de formaţie, vă vorbesc vouă despre Dumnezeu.

Ei bine, se pare că nu sunt ateu. Sau cel puţin aşa cred. Încerc de ceva vreme să-L regăsesc, deşi sunt convins că nu L-am pierdut niciodată. A fost tot timpul în mine şi cu mine. Doar că n-am ştiut să-L recunosc. Ciudat că trebuie să luăm palme de la viaţă pentru a ne trezi. Cei care o fac bine, ceilalţi… Şi încă ceva uşor bizar dacă e privit din exterior: căutarea (sau aflarea?) a început după discuţii cu o prietenă dragă minţii mele şi cu o alta dragă minţii şi sufletului meu. Prefer să spun atât deocamdată ca să nu mai aud expresia: „Parca eşti în doliu!” (despre asta aş vrea să vă vorbesc altă dată). Să revin.

Discutam zilele trecute cu a doua prietena (să-i spunem M) despre cum scrie Dumnezeu scenarii şi apoi stă şi se amuză cum le jucăm, cât de bine sau de prost ne ducem rolurile. Este o teorie, dar nouă nu ne place. Mie chiar nu-mi place. Face din Dumnezeu un om şi nu mi se pare normal. Eu cred că Dumnezeu e deasupra a tot şi a toate. Dumnezeu e Tatăl, deci Dumnezeu e iubire. Pură, întreagă şi fără putinţă de tăgadă. Părintele Paisie de la mănăstirea Afteia zicea: „Dumnezeu nu e nici măcar drept, că dacă ne-ar da după dreptate n-am mai fi mulţi pe aici”. Deci El este deasupra dreptăţii, a judecăţii. Cum ar fi să ni-L imaginăm ca pe un bătrân mucalit care tot face şi desface iţele acestei lumi? Blasfemie!!! Ar striga uni. Eu nu zic, dar ideea chiar mi se pare o cel puţin ciudată. Deci părerea mea este că Dumnezeu este iubire în stare pură, iubire supremă sau chiar mai presus. Şi atunci ce tot au oamenii cu expresii de genul: „Să-ţi fie frică de Dumnezeu”, „Te bate Dumnezeu dacă nu faci aia (sau dacă faci aialaltă)”, „De aia i-a dat Dumnezeu necazul ăla”. Mai ales ultima e cea pe care o înţeleg cel mai puţin. Dumnezeu fiind iubire cum poate să-mi fie frică de El? Fiind Tatăl atotiubitor cum poate să te bată? Şi apoi Dumnezeu nu dă, El creează. A creat viaţa ca să fie trăită, a creat iubirea ca să fie trăită. Nu Dumnezeu ne dă necazurile. Dumnezeu ne-a dat fericirea să o trăim. Boala, moartea, necazul, durerea sunt lipsa fericirii, a mulţumirii sufleteşti. Am mai auzit expresii de genul: „A fost un om bun şi de aia l-a luat Dumnezeu la El”. Credeţi asta? Eu nu. Păi atunci cei rai de ce se duc şi ei „pe sărite”? Dumnezeu nu cheamă pe nimeni la el. Ne culege când plecăm, poate. Dar de chemat nu cheamă pe nimeni. De ce trebuie ca în mintea noastră Dumnezeu să fie teamă? Cui îi foloseşte? Bisericii, mă îndoiesc. Enoriaşilor, cel mai puţin. Probabil sunt reminiscenţe din perioada veche sau din evul mediu pe care nici unii nici alţii n-au făcut nimic să le înlăture. Am auzit preoţi care propovăduiesc teama şi nu dragostea. Păi asta e vocaţia lor? Teama? Nu mă înţelegeţi greşit. Nu judec pe nimeni. Nici măcar pe mine. Încerc doar să înţeleg care ar trebui să fie relaţia mea cu Dumnezeu, iar cea mai bună metodă e de a vorbi (mă rog, de a monologa în scris cu speranţa că mă veţi citi) cu voi.

Deci am stabilit că Dumnezeu este IUBIRE. Atunci înseamnă că dacă iubesc, dacă am compasiune, dacă mă bucur pentru binele altuia, dacă mulţumesc pentru orice primesc, dacă împărtăşesc bucuriile altora şi împart bucuriile mele mă apropii de perceptele creştine respectându-le. Pentru că Dumnezeu e iubire şi nu ne pedepseşte (chiar cred asta) nu însemnă că n-a lăsat pe lume o metodă de echilibru pe care tot liberul arbitru din noi o activează: binele atrage bine şi răul rău. Sau cum spune proverbul „Bine faci, bine găseşti”. Deci faceţi bine. Asta nu înseamnă să nu faceţi nimic de teama de a nu face rău, ci să vă implicaţi.

Până data viitoare am să mă rog pentru voi să aveţi parte de sănătate, tihnă, înţelepciune şi fericire. Cu stimă al vostru

Lucian Hişu

Alba Iulia 21-29.11.2013