Dialoguri - faţă în faţă

- În acest moment aş vrea să mă întorc în negurile timpului din care am fost creat. Să fiu şters, pur şi simplu, din memoria oamenilor şi a locurilor pe care i-am şi le-am însoţit în lungul râului. Să nu mai exist ca şi cum n-aş fi existat niciodată. Şi asta brusc. Atât de brusc ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat.

- Din cauză că ţi-e greu?

- Ştii bine că pe mine nu mă sperie greul. Poate tocmai aici e problema. Poate cineva m-a auzit şi a hotărât că trebuie să vadă cât greu pot duce.

- Ce e cu starea asta la tine? Din cauza durerii de cap?

- Cea mai mică mare problemă a mea e durerea de cap.

- Atunci să fie noaptea...

- Hei! Sunt lucruri pe care nu e bine să le ştie decât perina.

- De ce nu le împărtăşeşti măcar cu o persoană care contează.

- Cum să le împărtăşesc când eu aş vrea să fiu nefiinţă fiinţând printre stele, culegând curcubeie de aduceri aminte uitate într-un alt timp.

- N-ai zis că vrei să fii uitat?

- Nu. Am zis că vreau să fiu şters ca şi cum n-aş fi existat niciodată.

- Nu e păcat de binele făcut şi care n-ar mai conta şi n-ar mai exista?

- Orice acţiune are preţul ei. O faci sau nu dacă eşti dispus să plăteşti sau nu. Eu nu cred că sunt dispus sa plătesc preţul, de aceea nu pot fi şters. Deşi, aşa cum am mai spus, ACUM îmi doresc lucrul asta.

- Eşti după o noapte grea. Nu ar trebui să te exprimi acum. Lasă apele să se liniştească. Sedimentele trebuie să se depună.

- De ce n-ar trebui să mă exprim acum? Nu sunt şi astea nişte sentimente? Ele n-au voie la lumină dacă tot s-au născut? Şi apoi ştii bine că eu am fost mereu un torent, un pârâu de munte târând după el multe. Tăind în piatră. Croindu-şi drum oriunde, dar limpede în absenţa ploilor.

- Poate asta ţi-a dăunat uneori.

- Poate, dar sigur pot să mă privesc în ochi oricând fără nici cea mai mică jenă.

- Poate de aia ai aşa puţini prieteni...

- Sigur. Dar care sunt, sunt. De prieteni la nivel declarativ n-am nevoie. De fapt nici nu ştiu dacă am nevoie de ceva în afară de a fi şters... E ciudat că îmi pot purta singur pustiul. Cu bucuria mă descurc mai greu. Bucuria trebuie să o împărtăşesc, altfel nu e întreagă. Pustiul îl duc, îl car. Mizerabil, e adevărat, dar... cum poţi purta frumos un pustiu?

- Te mai umplu lacrimile din când în când.

- Nu. Lacrimile mă seacă, mă însetează. Apa născuta spre slava setei. Una dintre puţinele utopii funcţionale lacrimile astea.

- Şi nu dormi. Nu crezi că şi oboseala are ceva de spus aici.

- Nu. Nu am insomnii, daca asta sugerezi. E o alegere. Nu dorm pentru că mi se pare timp irosit.

- Dar în timpul acela dorurile s-ar mai estompa.

- Dacă nu te-aş cunoaşte aş zice că nu ştii. Ce faci cu visele? Nu sunt ele, visele, vizualizări mai mult sau mai puţin conştiente ale dorurilor? Nu sunt ele doruri transformate în imagini supra-hiper-realiste? De câte ori ne-am trezit strângând în braţe dematerializarea unui trup atât de bine cunoscut?

- Dar, pe moment, ne fac bine. Ne simţim acolo.

- Şi pe urmă mă trezesc cu dorinţa acerbă de a fi un software ce poate fi şters utilizând o simpla tastă.

- Da. Şi asta. Şi amplificarea imediata a dorurilor până la greu extrem.

- Pana la sufocare. Noroc cu antrenamentul pustiului. Ciudat, dar pustiul ăsta are şi bunele lui.

- Ăsta se numeşte Sindromul Stockholm.

- Nu sunt victimă şi pustiul meu nu-mi e călău. Nu poţi nega că pustiul acesta ne-a învăţat supravieţuirea. Ne-a antrenat să suportăm uscăciunea, fierbinţeala, dorurile...

- De fapt cred că te amăgeşti. N-ai fost niciodată pustiu. N-ai avut niciodată un pustiu de cărat. Totdeauna ai avut o oaza, ceva... Sau măcar o caravană a trecut prin pustiul tău. Un vultur i-a brăzdat cerurile. Şi dacă nimic din astea nu s-a întâmplat, te-ai transformat tu într-un om care aduce ploaia şi ai făcut să ploua ca să poată înflori vreun cactus. Aşa că pustiul tău e de fapt un deşert. Dar un deşert care nici măcar deşert nu e.

- Da, aşa e. Am observat că noi doi avem obiceiul de a focaliza atât de precis şi la un nivel atât de microscopic încât nu mai există nimic altceva. Poate de aia mi se pare uneori că e pustiu.

- Nu e rău să focalizezi. Chiar şi sentimente, cuvinte, lacrimi, zâmbete. Dacă focalizezi poţi fi conştient de valoarea fiecărui lucru, a fiecărei stări.

- Doar să nu rămâi focusat. Să nu uiţi că mai sunt multe de văzut, de simţit.

- Tu erai un bun observator. Nu erai un bun analist pentru că nu ne-am permis să judecăm, dar eram un bun observator. Şi ştiam descrie frumos.

- Şi acum ştim descrie. Cred că e norocul nostru.

- Cred că e unul din multele tale noroace. Şi atunci de ce să fii şters?

- Pentru că asta simt. Pentru că asta îmi doresc acum. Sigur peste o ora sau un minut sau o secundă n-o să-mi mai doresc asta, dar acum asta aş vrea.

- Ce bine că nu totul se întâmplă atunci când vrem noi. Câteodată mi-e ciudă că ne desparte oglinda.

- Oglinda ne desparte doar când vrem să ne privim în ochi, în rest sunt singurul care poate privi până în negurile sufletului tău. Şi mi-e tare bine cu tine.

- Şi totuşi… Sună telefonul. Răspunde.

- E EA.

- Acum mai vrei să fii şters?

- Nu fi obraznic.

Alba Iulia 17-18.02.2015

Scrisoare de dor... de iarnă

Timidă iarna asta. Ne caută doar cu niscaiva crâmpeie apuse de lumină. Şi-a pierdut aerele de toamnă virgină îmbrăcându-şi bura de promoroacă. Păcat că nu ne ninge. Mi-e dor de zăpadă. Mi-e dor de zăpadă multă până mai sus de cer. Mi-e dor de o bulgăreală bună. Mi-e dor de un frig din acela care crapă pietrele. Mi-e dor să îngheţăm de tot între brazi ca să putem apoi să ne bucurăm de atingeri molatice în căldura patului.

Intimidant de timidă iarna asta. Parcă se teme să ne ningă. Parcă s-ar teme că dacă ne ninge ne acoperă de nu ne mai vedem. Mi-e dor de cărări troienite. De plimbări pe cărări troienite. Cu frig de să ne lipească trupurile aşa cum ne sunt lipite sufletele. M-aş trânti în zăpadă să-ţi desenez formele. Ştii cum desenează copii îngeri în zăpadă? Aşa ţi-aş desena formele. Ca un înger de dragoste ai fi.

Ciudat de timidă iarna asta. Parcă s-ar teme de ea însăşi. Parcă s-ar teme de ninsori. De sanie mi-e dor. De săniuş. Mi-e dor de coborârile rapide cu zdruncinăturile aferente. Mi-e dor să mă bată vântul în faţă cu zăpadă. Mi-e dor de oboseala dulce a urcatului în vârful derdeluşului. Mi-e atât de dor încât aş ieşi la săniuş pe văile tale. Ştiu câteva locuri numai bune pentru sanie. Ar merge şi o partidă de schi dar câteva ture de sanie s-ar potrivi mai bine.

Absurd de timidă iarna asta. Nu vrea să ne ningă de parcă s-ar teme că nu ne mai găseşte sub stratul de zăpadă, oricât de subţire ar fi. Ca o crisalidă unică am locui sub zăpada acaparatoare înverzind în primăvară, din ochii noştri, pământul. Mi-e tare dor de-o reinventare a verdelui din ochii mei când verdele din ochii tăi se amplifică. Mi-e dor să ne ningă mestecenii şi brazii până la redesenare. Mi-e dor de frigul bun desenator al florilor pe pânza geamului. Mi-e dor să te văd zgribulindu-te în admiraţia lor şi cuibărindu-te la pieptul meu zicând „Astăzi nu ieşim. Mi-e cald şi bine în suflet la tine.”

Ai zice că e grozav de timidă iarna asta, şi totuşi… De ce nu-şi ascunde goliciunea? Ai zice că timiditatea şi inocenţa merg la braţ, dar ea seamănă mai degrabă cu o femeie frumoasă şi împlinită. Seamănă cu tine atunci când goală îţi acoperi cu o timiditate studiată doar acele rotunjimi care trebuie acoperite pentru a spori farmecul, pentru a desăvârşi misterul… Mi-e dor de carnea ta tare sub moliciunea albă a pielii… tu iarna mea… Mi-e dor de ninsoarea ca o fâlfâire de aripi a genelor tale. Mi-e dor de suflarea ta mai fierbinte ca flăcările din sobă, topindu-mi instincte şi vreri şi transformându-le în dorinţe acerbe… în doruri de iarnă… Mi-e dor de gustul de citrice dulci al sânilor tăi şi de aroma de scorţişoara al buzelor tale. Mi-e dor de iarna care eşti cu trup de foc şi suflet de univers. Mi-e dor…

Şi iarna n-a mai fost timidă. S-a dezlănţuit. Ne-a nins până la apogeu şi ne-a îngheţat până la devenire. Ne-a nins şi ne-a îngheţat amintindu-ne că oameni suntem din carne şi din doruri. Ne-a nins ca şi cum ar fi trecut pe la tine ca să o înveţi cum să-şi ascundă goliciunea în aşa fel încât să pară şi mai senzuală. A nins ca şi când doar noi mai eram pe pământ purtându-ne flăcările ca o singură torţă şi iluminând iarna, făcându-i troienele să scânteieze a nemurire. Ne-a nins ca şi cum doar tu mai erai pe pământ reinventând depărtarea... şi eu rotunjind colţurile clipei şi ale dorurilor să nu-mi mai zgârie retina... mintea... sufletul... Şi dorul cu noi, alături de dragostea ca o ninsoare absolută.

Să ai câte o zi minunată în fiecare clipă a vieţii tale, femeie a sufletului meu.

Eu, grădinarul rozelor din inima ta.

         Alba Iulia 18.12.2014 – 15.02.2015