Dialoguri - faţă în faţă

- În acest moment aş vrea să mă întorc în negurile timpului din care am fost creat. Să fiu şters, pur şi simplu, din memoria oamenilor şi a locurilor pe care i-am şi le-am însoţit în lungul râului. Să nu mai exist ca şi cum n-aş fi existat niciodată. Şi asta brusc. Atât de brusc ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat.

- Din cauză că ţi-e greu?

- Ştii bine că pe mine nu mă sperie greul. Poate tocmai aici e problema. Poate cineva m-a auzit şi a hotărât că trebuie să vadă cât greu pot duce.

- Ce e cu starea asta la tine? Din cauza durerii de cap?

- Cea mai mică mare problemă a mea e durerea de cap.

- Atunci să fie noaptea...

- Hei! Sunt lucruri pe care nu e bine să le ştie decât perina.

- De ce nu le împărtăşeşti măcar cu o persoană care contează.

- Cum să le împărtăşesc când eu aş vrea să fiu nefiinţă fiinţând printre stele, culegând curcubeie de aduceri aminte uitate într-un alt timp.

- N-ai zis că vrei să fii uitat?

- Nu. Am zis că vreau să fiu şters ca şi cum n-aş fi existat niciodată.

- Nu e păcat de binele făcut şi care n-ar mai conta şi n-ar mai exista?

- Orice acţiune are preţul ei. O faci sau nu dacă eşti dispus să plăteşti sau nu. Eu nu cred că sunt dispus sa plătesc preţul, de aceea nu pot fi şters. Deşi, aşa cum am mai spus, ACUM îmi doresc lucrul asta.

- Eşti după o noapte grea. Nu ar trebui să te exprimi acum. Lasă apele să se liniştească. Sedimentele trebuie să se depună.

- De ce n-ar trebui să mă exprim acum? Nu sunt şi astea nişte sentimente? Ele n-au voie la lumină dacă tot s-au născut? Şi apoi ştii bine că eu am fost mereu un torent, un pârâu de munte târând după el multe. Tăind în piatră. Croindu-şi drum oriunde, dar limpede în absenţa ploilor.

- Poate asta ţi-a dăunat uneori.

- Poate, dar sigur pot să mă privesc în ochi oricând fără nici cea mai mică jenă.

- Poate de aia ai aşa puţini prieteni...

- Sigur. Dar care sunt, sunt. De prieteni la nivel declarativ n-am nevoie. De fapt nici nu ştiu dacă am nevoie de ceva în afară de a fi şters... E ciudat că îmi pot purta singur pustiul. Cu bucuria mă descurc mai greu. Bucuria trebuie să o împărtăşesc, altfel nu e întreagă. Pustiul îl duc, îl car. Mizerabil, e adevărat, dar... cum poţi purta frumos un pustiu?

- Te mai umplu lacrimile din când în când.

- Nu. Lacrimile mă seacă, mă însetează. Apa născuta spre slava setei. Una dintre puţinele utopii funcţionale lacrimile astea.

- Şi nu dormi. Nu crezi că şi oboseala are ceva de spus aici.

- Nu. Nu am insomnii, daca asta sugerezi. E o alegere. Nu dorm pentru că mi se pare timp irosit.

- Dar în timpul acela dorurile s-ar mai estompa.

- Dacă nu te-aş cunoaşte aş zice că nu ştii. Ce faci cu visele? Nu sunt ele, visele, vizualizări mai mult sau mai puţin conştiente ale dorurilor? Nu sunt ele doruri transformate în imagini supra-hiper-realiste? De câte ori ne-am trezit strângând în braţe dematerializarea unui trup atât de bine cunoscut?

- Dar, pe moment, ne fac bine. Ne simţim acolo.

- Şi pe urmă mă trezesc cu dorinţa acerbă de a fi un software ce poate fi şters utilizând o simpla tastă.

- Da. Şi asta. Şi amplificarea imediata a dorurilor până la greu extrem.

- Pana la sufocare. Noroc cu antrenamentul pustiului. Ciudat, dar pustiul ăsta are şi bunele lui.

- Ăsta se numeşte Sindromul Stockholm.

- Nu sunt victimă şi pustiul meu nu-mi e călău. Nu poţi nega că pustiul acesta ne-a învăţat supravieţuirea. Ne-a antrenat să suportăm uscăciunea, fierbinţeala, dorurile...

- De fapt cred că te amăgeşti. N-ai fost niciodată pustiu. N-ai avut niciodată un pustiu de cărat. Totdeauna ai avut o oaza, ceva... Sau măcar o caravană a trecut prin pustiul tău. Un vultur i-a brăzdat cerurile. Şi dacă nimic din astea nu s-a întâmplat, te-ai transformat tu într-un om care aduce ploaia şi ai făcut să ploua ca să poată înflori vreun cactus. Aşa că pustiul tău e de fapt un deşert. Dar un deşert care nici măcar deşert nu e.

- Da, aşa e. Am observat că noi doi avem obiceiul de a focaliza atât de precis şi la un nivel atât de microscopic încât nu mai există nimic altceva. Poate de aia mi se pare uneori că e pustiu.

- Nu e rău să focalizezi. Chiar şi sentimente, cuvinte, lacrimi, zâmbete. Dacă focalizezi poţi fi conştient de valoarea fiecărui lucru, a fiecărei stări.

- Doar să nu rămâi focusat. Să nu uiţi că mai sunt multe de văzut, de simţit.

- Tu erai un bun observator. Nu erai un bun analist pentru că nu ne-am permis să judecăm, dar eram un bun observator. Şi ştiam descrie frumos.

- Şi acum ştim descrie. Cred că e norocul nostru.

- Cred că e unul din multele tale noroace. Şi atunci de ce să fii şters?

- Pentru că asta simt. Pentru că asta îmi doresc acum. Sigur peste o ora sau un minut sau o secundă n-o să-mi mai doresc asta, dar acum asta aş vrea.

- Ce bine că nu totul se întâmplă atunci când vrem noi. Câteodată mi-e ciudă că ne desparte oglinda.

- Oglinda ne desparte doar când vrem să ne privim în ochi, în rest sunt singurul care poate privi până în negurile sufletului tău. Şi mi-e tare bine cu tine.

- Şi totuşi… Sună telefonul. Răspunde.

- E EA.

- Acum mai vrei să fii şters?

- Nu fi obraznic.

Alba Iulia 17-18.02.2015