Stoluri şi dimineţi

Bună dimineaţa. Mă uit pe fereastră să văd dacă Dumnezeu a dat cu brumă peste lume în această zi de noiembrie crud de uscat. Ciudat, în toamna asta, că frunze se încăpăţânează să mai rămână în pomi. Am vrut sa zic în lume, dar din lume nu pleacă. Soarele filtrat prin ceaţă aruncă irizaţii disperate asupra timpului prezent provocând mişcări in nemişcarea lucrurilor. Tremurul vieţii revine din tărâmul somnului acaparându-ne. În fiecare dimineaţa am un regret: lumea nu e iubire. Păcat.

Un stol de grauri îşi strigă nerăbdarea sau neliniştile prin aerul umed. Nişte ciori prevestesc ceva. Ce? Doar ele şi Dumnezeu ştiu. Râurile curg ducând cu ele viaţa şi doruri şi plângeri şi bucurii. Şi moarte câteodată. Peştii înoată contra curentului mai tot timpul. Oamenii nu, probabil din lipsă de motive sau de motivaţii. Pomul acesta înfipt în concretul pământului se străduieşte să se desfrunzească deşi nu reuşeşte. Cred ca-l va ajuta iarna care ciocăneşte la fereşti.

Astăzi oamenii par marionete de vată. Ce n-aş da să fiu păpuşarul sentimentelor lor. Să-i fac să se iubească fără motive sau restricţii. Să se iubească aşa ca la sfârşitul lumii. Aşa, ca şi cum doar iubirea ar mai fi printre noi. Mi-aş dori să le pot desena pe chipuri zâmbete, dar zâmbete în care să creadă, pe care să le adore.

Şi din nou dimineaţă de noiembrie crud de uscat. Stoluri de gânduri şi gândiri mă înfioară dezrădăcinându-mă din mine şi purtându-mă în lume. Îmi place asta: „daca fericirea (sau norocul, sau iubirea, sau orice vreţi voi) nu vine la mine, mă duc eu în lume să o caut”. Nu ştiu cine a scris-o. Poate vreun anonim din marea masă de anonimi ai planetei. Deşi termenul acesta e relativ ca orice altceva (clişeu de doi bani, dar ce ne-am face fără clişee). Eu sunt un anonim. Pentru cine? Pentru mine nu. Nici pentru fiica mea, nici pentru iubita mea, sau fraţii mei, sau mama mea, sau prieteni. Şi atunci pentru cine sunt un anonim?

Stoluri şi dimineţi. Cuvinte care nu-mi dau pace astăzi. Cred că, în mulţi, stolul dezvoltă mai tare sentimentul apartenenţei decât cuibul. Oferă o ieşire din anonimat mai trainică. Eu cred că e invers. În cuib te simţi ACASĂ. În cuib sunt mai puţini şi sunt şanse să te cunoşti mai bine. Deci anonimatul e exclus, e dizolvat de sentimente. Dar ce faci cu dimineţile de noiembrie crud de uscat în care te simţi şters? Te întorci spre fiinţa de lângă tine şi îţi aminteşti de ce sunteţi alături. Nu vei mai fi şters ci bine conturat. Conturat cu gândurile şi sentimentele ei/lui. Totul e să vrei, să vreţi.

M-am lungit nepermis de mult, dar astăzi am timp de lâncezit. N-am vrere, dar am timp. Să fiţi iubiţi şi să iubiţi. Să fiţi sănătoşi şi fericiţi.

Cu stimă al vostru

                Laurenţiu-Lucian Hişu

 
Alba Iulia 08-09.11.2013

Matematică

Dragostea mea pentru tine e ca matematica fără scădere. Înmulţirea (cu doi), împărţirea (la doi), adunarea, ridicarea la puterea gândurilor şi a dorurilor mele pentru tine, integrarea ta în sufletul meu, derivarea inimii mele prin dragostea de tine. Ştii că infinitul tinde spre iubirea mea de tine ca şi cu ar fi un şir convergent? Toate operaţiile sunt posibile în afară de scădere. Nimic nu poate fi diminuat. Există şi un paradox vizibil: chiar dacă împărţirea pare o diminuare, o reducere, în cazul acesta nu e. Împărţirea gândurilor sau a dorurilor sau a viselor mele la tine nu face decât să amplifice totul.

Matematica aceasta are doar axiome şi nici o teoremă. Matematica această nu are nevoie de demonstraţii. Există prin ea însăşi pentru tine umplând infinitatea sufletului meu ce se comprimă într-un singur punct mai valoros decât tot: TU. Ecuaţiile ei sunt stranii pentru că n-au necunoscute decât privite din exterior. În interior te au pe tine. Matematica probabilităţilor e nulă şi neavenită aici. Aici totul e certitudine, e adevăr absolut şi de aceea matematica aceasta este eternă, este deasupra de tot şi toate, este deasupra chiar şi a matematicii iubirii tale pentru mine.

acealşi eu...

Alba Iulia 15.04.2014