Încă o scrisoare de dragoste şi iarnă

pentru M.L.

 

Am aşteptat ninsoarea asta atât de mult şi a venit aproape tardiv. Aproape. Doar pe tine te aştept cu o dorinţă mai mare. Se îmbulzesc dorurile în mine ca fulgii într-o ninsoare abundentă. Dorurile de toate ale tale. Deşi ninge copios n-a apucat să ascundă faţa lumii nici măcar cu un strat de fard uşor, pufos. Oraşul pare adormit vopsit aşa de jumătate în alb. Oare dorurile de ce nu adorm niciodată? Mă întreb ce-mi lipseşte cel mai mult. Cuvintele rotitoare lansate să mă ameţească sau gura ce le rosteşte duios înspre mine? Ochii tăi brutal şi înălţător de verzi sau privirea lor ce-mi mângâie clapele sufletului? Mâinile tale mici şi gingaşe sau forţa uimitor de tandră cu care mă frămânţi? Sufletul tău învăluit în dragostea mea sau dragostea ta acaparându-mă, desăvârşindu-mă? Oare ce-mi lipseşte cel mai mult în afară de tine toată?

Vântul creează traiectorii ciudate pentru fulgi ce n-au decât un scop. Mă rog, doar un scop declarat. Ştii că am învăţat ceva şi de la ei? Am învăţat să-mi las dorurile să se adune în mine valuri după valuri. Să le las să se adune în mine ca o pătură groasă, să nu mă opun lor. Ştii că mi-e dor de tine mereu? Şi când vorbim sentimente, pentru că mie îmi place să ne povestim sentimentele ce le trăim, mi-e dor de tine. Şi când te sărut, când te gust, pentru că ţie îţi place să te gust (parcă mie nu-mi place?), mi-e dor de tine. Şi când ne strângem în braţe mi-e dor de tine. Oricum doar dorurile te tine mă ning, mă troienesc.

Chiar ai putea crede că ninsoarea asta a venit târziu tare, dar doar dacă ai privi din afară. Noi nu putem privi din afară nimic. Noi suntem în toate ale noastre. Chiar şi când suntem depărtaţi. Sau poate tocmai de aia. Ştii ce iubesc cel mai mult la tine? Serile de iarnă alături de serile de toamnă. Ţi se potrivesc atât de bine. Ca şi dimineţile de altfel. Sau amiezile. După amiezile la fel. Abia aştept să văd cum ţi se potrivesc cele de primăvara sau de vară. Parcă n-aş şti. Ştiu, simt, dar vreau să şi văd.

Ştii ce minunată e imaginea mea reflectată de ochii tăi? Aproape ca imaginea ta răsfrântă in inima mea? Vezi? Şi când sunt adânc împlântat în ochii sau în sufletul tău mi-e dor de tine. Dar cea mai minunata imagine a ta e când eşti luminată de lumina dragostei ce ne-o purtăm. Trăsăturile tale sunt cele mai frumoase când dormi, şi când facem dragoste, şi când vorbim, şi când mâncăm, şi când ne plimbăm, şi când zâmbeşti, şi când plângi… Îmi doresc tare să te văd cu fulgi în plete. Şi cu ghiocei, şi cu maci, şi cu flori de câmp, şi cu cireşe la urechi, şi cu mine prins de mijlocul tău, cu buzele mele prinse de gura ta, cu sufletele noastre întrepătrunse.

Zăpada asta se aşterne exact ca pătura ta cu care te înveleşti şi pe care o dai repede la o parte când pun mâinile şi gura şi sufletul pe tine. De cald, de drag o dai la o parte? Sau de teamă că te-ai putea încurca în ea şi să ratezi unele mângâieri? Aşa de tare mă bucură ninsoarea asta de parcă ar ninge cu privirea ta peste mine, cu buzele tale peste mine. Cu dragostea ta peste sufletul meu. Te iubesc până la capătul universului şi înapoi, fără direcţii vectoriale. Te iubesc până la capătul timpului, dar să nu cumva să-i treacă prin cap să se termine vreodată că am să-l oblig să se reinventeze pentru noi. Te iubesc în fiecare punct al universurilor sufletului meu. Şi toate astea şi multe altele pentru tine.

Eu.

Alba Iulia 25.01.2014

Despre ploaie

 pentru M.L.

Despre ploaie ca spălare

Despre ploaie ca-mpăcare

Despre ploaie ca urcare

Despre ploaia-n fiecare

Udă lumea astăzi. De lacrimi, de râuri, de mări… Şi mai ales de ploaie. Cum ar fi ca picăturile să se înalţe spre cer cum se înalţă sentimentele mele spre tine? Ştii câte încap într-o picătură de ploaie? Ştii câte universuri de dragoste şi de dor? Ştii câte picături de iubire infinită încap în sufletul meu? Cât de monoton cade ploaia când vrei să vezi asta. Şi totuşi… Cred că ploaia ne e dată ca să spele aer şi suflete. Câtă limpezime în văzduh după o ploaie. Cu tine aş vrea să fiu când plouă. Atunci mi-e sufletul liniştit şi îţi pot arăta claritatea sentimentelor ce-l umplu. Ce vreme superbă când plouă. Ce vreme…! Aburul se înalţă din păduri şi din râuri ca fuioarele de dragoste pentru tine din sufletul meu. Vreau să vină ploaia să ne spele dorurile să le putem vedea mai bine. Dorurile şi dorinţele.

Stropii aceşti par lacrimi de dor. Lacrimile mele de dor de tine. Lacrimi ce cad înlăuntrul meu aşa cum ploaia cade în lume nu în afara ei. Lacrimi de nori sunt picăturile de ploaie. Lacrimi de nori din drag pentru setea pământului. Lacrimi de drag am şi eu pentru setea sufletelor noastre. Mă rog ploii şi ţie să mă ajutaţi să-mi spăl gândurile de impurităţi să te pot iubi şi să o pot admira (ploaia) cu toată forţa şi gingăşia şi durerea şi bucuria de care sunt în stare. Mă rog ploii să-ţi vorbească despre mine. Să-ţi aducă aminte de iubirea mea şi de dorurile mele de tine ca picuri de ploaie umplând universuri. Ce curcubeu superb. Un mirific curcubeu de sentimente de la tine la mine sau de la mine la tine. Un pod de lumină între suflete. Şi totul e din picături de ploaie. Plouă cu iubire. Plouă şi ne udă cu dor.

Câtă ploaie încape în lume. Cât de însetat e pământul şi cât de avide sufletele noastre. Mă gândeam acum că apa aceasta e veche de la începutul lumii. E făcută odată cu lumea. Îţi dai seama cât de încărcată de timp e? Păi cine stă să mai facă apă? Să producă noi şi noi molecule? A făcut-o o dată şi gata. Aşa e şi dragostea. Doar că ceva mai veche. Dragostea e dinainte de timp. Zice-se că la început a fost cuvântul. Eu cred că la început a fost dragostea. Nu cred că Dumnezeu (sau Allah, sau Brahma, sau Ra, sau…) a făcut lumea din plictis. NU! Lumea e făcută din dragoste de viaţă, de frumos. Cum ar fi fost religia şi lumea în general dacă primele cuvinte ar fi fost: La început a fost Dragostea. Dumnezeu era, este şi va fi Dragostea. Sigur mai bună. Deci prima dată a fost dragostea. Şi atunci noi nu suntem făcuţi din dragoste? Ploaia asta superbă nu e dragoste? Tot ce ne înconjoară e dragoste. Totul. Chiar dacă nu vedem sau nu înţelegem întotdeauna. De fapt n-ar trebui să înţelegem ci să simţim. Să ne lăsăm umpluţi de esenţa noastră ca de ape. Aş vrea să cad în infinitatea iubirii mele pentru tine aşa cum zboară un strop de ploaie spre pământ cu îngăduinţa norului.

Ploaie vreau. Vreau ploaie de la tine, de aceea te rog: dă-mi iubito ploaie de stele din ochii tăi verzi, atât de verzi că au înverzit universul meu tot; dă-mi iubito ploaie de vorbe de pe buzele tale care fac şi desfac lumi; dă-mi iubito ploaie de fiori din sânii şi din pântecul tău; dă-mi iubito ploaie de sentimente din sufletul tău. Dă-mi iubito atât de multă ploaie încât să mă apuce potopul. Am arca pregătită pentru doi şi pentru tot Frumosul. Dă-mi iubito ploaie…

Alba Iulia 24-25.04.2014

Dialog

- Ce faci?

- La un pahar de vorbă cu Dumnezeu.

- Şi ce-i spui?

- Îl rog să-mi ia minţile.

- Ei asta de rugăminte. De ce?

- Nu de acolo pleacă toate?

- Eu credeam că de la suflet, de la inimă.

- De la inimă? Ha. Iar sufletul unde e? „Fericiţi cei săraci cu duhul…”. Deci unde e duhul dacă nu in cap?

- E chiar atât de rău?

- Cine a zis cât de rău e? Vreau doar să nu mai ştiu, să nu mai vreau, să uit. Şi pentru că nu pot din laşitate (sau din curaj?) să-L rog să-mi ia viaţa sau să mi-o iau singur, aş vrea să-mi ia minţile-duhul. Şi asta nu ca să fiu fericit, ci ca să scap de starea asta aiurea ce mă copleşeşte.

- Îmi spui?

- Zilele trecute vorbeam cu cineva stabilit în altă ţară, nu contează care, şi-mi zicea: „Ştii cum e să te simţi singur printre străini?”

- Ce i-ai răspuns?

- Ştii cum e să te simţi singur şi străin la tine acasă?

- Deci chiar e rău!

- Nu ştiu. E rău? Nu e rău? Asta am. Mi-e ciudă că doar atâta pot. Mi-e ciudă că sunt plin de idei, de stări, de sentimente… de IUBIRE şi eu doar atâta pot. Mă usucă. Eu, care-mi simt sufletul cât universul, mă văd comprimat la un punct insignifiant, aproape invizibil chiar şi pentru Dumnezeu.

- Nu huli.

- Nu hulesc. Doar încerc să-ţi desenez senzaţia.

- Şi ce faci pentru a scăpa de senzaţie?

- Dacă ai ştii cât semeni acum cu o coproducţie între un psihiatru şi un duhovnic. Nici ei nu au decât întrebări. Chiar mă gândesc că viaţa e doar semne de întrebare fără nici un răspuns. Sau poate răspunsurile există doar pentru a crea întrebări. Care ar fi întrebarea pe care i-ai pune-o lui Dumnezeu dacă ai avea ocazia?

- Care e sensul vieţii??

- Mă întrebi pe mine dacă asta să-L întrebi?

- Da.

- Tu îl întrebi ce vrei. Dar sensul vieţii cred că ar trebuie să-l afli singur. Sensul vieţii, ca şi realitatea de altfel, e diferit de la individ la individ. Fiecare vede, simte şi trăieşte altceva. „Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi să vadă ceva cu totul diferit.”

- Octavian Paler. Îţi place Paler?

- Da. Dar să nu deviem. Eu L-aş întreba: Care e răspunsul?

- Dar care e întrebarea?

- Exact. Contează? De fapt s-ar putea să ai dreptate. S-ar putea ca doar întrebarea să conteze, iar răspunsurile să fie importante numai individual. Şi de fapt ce e important? Cred că nimic. Sau aproape nimic.

- Cu asta nu pot fi de acord. Totul e important. Dar trebuie să ştii CÂT de important.

- Şi banii sunt importanţi?

- Bineînţeles. Sunt foarte importanţi. N-ar trebui să conteze, dar sunt importanţi în măsura în care te ajută şi în care îi faci tu pe ei nu ei pe tine. Daca laşi importanţa lor să te guverneze o să munceşti tu pentru ei. Ai văzut animale să vâneze sau să adune mai mult decât au nevoie? Nici veveriţa nu adună decât atât cât ii trebuie pentru iarnă. Dar nu despre bani vreau să-ţi spun, ci despre primăvară, sau vară, sau toamnă, sau iarnă. Despre aerul acesta spălat de ploaie, despre mirosul de proaspăt al florilor. Despre zborul dezordonat al gâzelor. Despre precizia păsărilor. Despre nebunia pâraielor de munte. Despre măreţia munţilor. Despre misterul cerului înstelat. Despre magia ploilor. Despre copaci, iepuri, peşti… Despre oameni. Despre plăcerea unei călătorii. Despre A TRĂI. Despre SENTIMENTE.

- Nu crezi că sentimentele m-au adus aici?

- Aşa, şi? Cum ar fi fost fără ele? Cât de gol, de pustiu te-ai fi simţit acum? Chiar tu ziceai, citez: „Decât să nu iubesc ca să nu sufăr, mai bine să sufăr că iubesc.” Nu crezi că desăvârşirea ta trebuie să treacă şi prin suferinţă? Nu crezi că pentru a face oţel fierul trebuie trecut prin foc? Diamantul, înainte de a-ţi uimi iubita cu el, nu e cărbune supus unei presiuni uriaşe? Cine eşti tu să-ţi plângi de milă? Suntem prea puţin timp pe aici pentru a ne permite să fim nefericiţi. Adu-ţi aminte să te bucuri. Şi pentru că tot îţi place Paler ştii citatul acesta: „Fericirea nu înseamnă să ai ce-ţi doreşti, ci să doreşti ce ai.”

- Hai să bem un pahar de vin.

- Cu dragă inimă, prietene, dar am o condiţie.

- Spune.

- Să vorbim despre ploaie.

- Atunci închin pentru ploaie.

- Pentru ploaie.

Alba Iulia 24.04.2014

Întuneric şi lumină

Despre noapte ca odihnă

Despre ziuă ca lumină

Despre dragoste ca trudă

Despre lacrimă că-i udă

Zice-se că întunericul cel mai mare, cel mai desăvârşit e in adâncul pământului, în peşteri. Zic, totuşi, că întunericul cel mai desăvârşit e în suflet. Ca şi lumina cea mai pură. Nu noaptea aduce întunericul. Nici măcar lipsa luminii nu o face. Ci lipsa speranţei. Disperarea. De aceea speranţa nu trebuie înlăturată chiar dacă nu vedem soluţiile atunci când avem nevoie de ele. Dar, prin comparaţie, nici soarele nu aduce obligatoriu lumina. Oricâtă lumină are cineva sau ceva privit direct şi intens poate provoca orbirea, totală sau parţială, definitivă sau temporară. Ne e teamă de întuneric dar îl căutăm, conştient sau nu. Ne place lumina, declarativ măcar, dar o îndepărtăm. Ne bulversăm viaţa cu întrebări stupide complicând-o când lucrurile sunt atât de simple: ce îmi face bine – asta vreau; ce îmi face rău – asta nu vreau.

Ne e teamă de întuneric pentru că nu gândim la el ca la aducătorul de odihnă. În serile sau nopţile de singurătate (cea mai rea singurătate e atunci când eşti singur chiar dacă ai pe cineva alături) când ar trebui să ne odihnim trupul şi mintea preferăm să gândim la ce ar trebui să simţim. Şi reciproca: în zilele de „acţiune” simţim ce ar trebui să gândim, apoi ne mirăm de rezultatele dezastruoase. Teama ne aduce întunericul, deşi curajul nu aduce întotdeauna lumina. De aceea e complicat omul în natura sa: nu de fiecare dată sunt valabile reciprocităţile. Cerşim lumină ca să ne vedem teama mai bine, să ne putem creşte temerile în cunoştinţă de cauză. Dar există o şansă pentru toţi de când cu Pandora şi a ei cutie. Speranţa e păstrătoarea luminii.

De fapt ce sunt stelele în noapte dacă nu speranţe? De ce nu se văd în lumină deşi sunt tot acolo? Pentru că în lumină nu avem nevoie de ele, dar în noapte magia lor e mirifică. Ne călăuzesc. Ne îndulcesc întunericul nopţii. Ne uimesc de fiecare dată când avem puţin timp să le admirăm. Ce sunt stelele dacă nu speranţe ridicate la Dumnezeu?

Mă tot întreb de ce şi întunericul şi lumina ne umplu la fel. Poate pentru ca asta e în firea lucrurilor şi în structura noastră genetică. Pentru că omul e dual prin natura lui, probabil. Cred că de aceea avem şi înger şi demoni. Cred că, şi revin la o idee mai „veche”, de aceea aproape niciodată ceea ce ne trebuie nu coincide cu ceea ce ne dorim. Iar asta face să ne îndepărtăm tot mai tare de fericire. Dacă am găsi echilibrul, precar ca orice echilibru, între întuneric şi lumină… Oare câtă înţelepciune mai trebuie să strângem ca să ne îndepărtăm de tot de binele ce ne trebuie? Cu cât suntem mai „evoluaţi” cu atât suntem mai nefericiţi, cu atât ne dorim mai mult lucruri fără importanţă uitându-le pe cele care ar trebui să conteze. Iar când realizăm că am trecut prin viaţă pierzând principalul (doar cei norocoşi ajung să realizeze, iar cei foarte norocoşi o fac în timp destul de util) căutăm refugii şi subterfugii şi surogate, deşi toată viaţa de până atunci tot cu ele am trăit-o.

Întunericul şi lumina să se împletească în sufletele voastre aducându-vă liniştea.

Tot eu

Alba Iulia 03-23.04.2014

Aş vrea...

Aş vrea să rătăcesc printre stele ca printre gândurile mele. Să le răvăşesc cu ochii şi să le adun cu sufletul. Să le dezmierd, să le încânt. Aş vrea să rătăcesc printre stele ca printre sentimente. Să le reinventez culorile şi numele. Să le respir, să le gust, să le pipăi cu degete de Pygmalion creând irizaţii de gânduri sublime. Constelaţiile nu le-aş redesena. Poate mai sunt pribegi prin lume sau prin viaţă care se călăuzesc după ele, dar focul din ele aş vrea să ardă cu tărie în mine şi să-mi umple universul sufletului meu. Aş vrea să rătăcesc printre stele bucurându-le planetele, împărtăşind cu ele taina şi greul facerii de lumi şi de idei. Aş vrea să rătăcesc printre stele cu asteroizi în păr şi comete în priviri în loc de scântei.
Aş vrea să rătăcesc printre arbori. Să le mângâi seva din suflet. Să le răsfir frunzele spre lumină. Să-şi imprime în mine scoarţa aspră sau nu. Aş vrea să rătăcesc printre arbori cu jir şi ghindă în loc de dinţi ca să nu pot muşca din trupul pământului. Cu conuri de brad înfipte în privire şi castane aţintindu-mi auzul să le pot avânta rădăcinile.
Aş vrea să rătăcesc din ramură în ramură întregind pădurea cu tânguirea vântului şi cu bocetul ploii. Să curgă prin mine verdele deplin să pot aţine calea câte unui cerb să ne bucurăm împreună de liniştea sufletelor noastre cuprinzând liniştea universului.
Aş vrea să rătăcesc printre ape ca printre nelinişti unduitoare curgând prin viaţă şi prin gând. Să-mi spele sufletul şi mintea lăsând la lumină putinţa şi dorinţa de a simţi. Să rătăcesc printre cascade şi printre şipote ca printre şoapte descântate sub lumina lunii. Printre pâraie sprinţare sau printre râuri aşezate aş vrea să rătăcesc curgându-mi dorurile cu undele lor spre fluvii sau spre mare şi ocean pentru pierderea în desăvârşire. Să rătăcesc printre ape ca să deprind arta de a potoli setea. Să rătăcesc printre ape şiroind sau băltind, curgând line sau năvalnice ca să învăţ arta de  iriga şi a face să crească frumosul din tot şi din toate.

Aş vrea să rătăcesc pe pământ. Printre munţi şi pustiuri să mă înfrăţesc cu măreţia şi nebunia lor. Printre dealuri şi peşteri să mă împrietenesc cu liniştea şi întunericul lor. Printre câmpuri roditoare aş vrea să rătăcesc, poate voi învăţa cum să fac să rodească frumosul din suflete. Printre gheţari şi insule să rătăcesc ca să învăţ despre efemeritate şi despre bucuria de a trăi atât cât avem cu ce avem.
Printre oameni am să rătăcesc totuşi. Să învăţ despre răni, despre viaţă, despre bucurie, despre târziu, despre devreme, despre măşti, dar cel mai mult vreau să învăţ despre sentimente şi mai ales despre iubire. Vreau să învăţ în fiecare clipă din fiecare clipă să trăiesc. De aceea plec acum să-mi continui rătăcirea printre oameni şi o să iau cu mine stele în ochi, arbori în gând şi ape în suflet.
Călătorie cât mai plăcută vă doresc

acelaşi eu

Alba Iulia 22.04.2014