Despre ploaie

 pentru M.L.

Despre ploaie ca spălare

Despre ploaie ca-mpăcare

Despre ploaie ca urcare

Despre ploaia-n fiecare

Udă lumea astăzi. De lacrimi, de râuri, de mări… Şi mai ales de ploaie. Cum ar fi ca picăturile să se înalţe spre cer cum se înalţă sentimentele mele spre tine? Ştii câte încap într-o picătură de ploaie? Ştii câte universuri de dragoste şi de dor? Ştii câte picături de iubire infinită încap în sufletul meu? Cât de monoton cade ploaia când vrei să vezi asta. Şi totuşi… Cred că ploaia ne e dată ca să spele aer şi suflete. Câtă limpezime în văzduh după o ploaie. Cu tine aş vrea să fiu când plouă. Atunci mi-e sufletul liniştit şi îţi pot arăta claritatea sentimentelor ce-l umplu. Ce vreme superbă când plouă. Ce vreme…! Aburul se înalţă din păduri şi din râuri ca fuioarele de dragoste pentru tine din sufletul meu. Vreau să vină ploaia să ne spele dorurile să le putem vedea mai bine. Dorurile şi dorinţele.

Stropii aceşti par lacrimi de dor. Lacrimile mele de dor de tine. Lacrimi ce cad înlăuntrul meu aşa cum ploaia cade în lume nu în afara ei. Lacrimi de nori sunt picăturile de ploaie. Lacrimi de nori din drag pentru setea pământului. Lacrimi de drag am şi eu pentru setea sufletelor noastre. Mă rog ploii şi ţie să mă ajutaţi să-mi spăl gândurile de impurităţi să te pot iubi şi să o pot admira (ploaia) cu toată forţa şi gingăşia şi durerea şi bucuria de care sunt în stare. Mă rog ploii să-ţi vorbească despre mine. Să-ţi aducă aminte de iubirea mea şi de dorurile mele de tine ca picuri de ploaie umplând universuri. Ce curcubeu superb. Un mirific curcubeu de sentimente de la tine la mine sau de la mine la tine. Un pod de lumină între suflete. Şi totul e din picături de ploaie. Plouă cu iubire. Plouă şi ne udă cu dor.

Câtă ploaie încape în lume. Cât de însetat e pământul şi cât de avide sufletele noastre. Mă gândeam acum că apa aceasta e veche de la începutul lumii. E făcută odată cu lumea. Îţi dai seama cât de încărcată de timp e? Păi cine stă să mai facă apă? Să producă noi şi noi molecule? A făcut-o o dată şi gata. Aşa e şi dragostea. Doar că ceva mai veche. Dragostea e dinainte de timp. Zice-se că la început a fost cuvântul. Eu cred că la început a fost dragostea. Nu cred că Dumnezeu (sau Allah, sau Brahma, sau Ra, sau…) a făcut lumea din plictis. NU! Lumea e făcută din dragoste de viaţă, de frumos. Cum ar fi fost religia şi lumea în general dacă primele cuvinte ar fi fost: La început a fost Dragostea. Dumnezeu era, este şi va fi Dragostea. Sigur mai bună. Deci prima dată a fost dragostea. Şi atunci noi nu suntem făcuţi din dragoste? Ploaia asta superbă nu e dragoste? Tot ce ne înconjoară e dragoste. Totul. Chiar dacă nu vedem sau nu înţelegem întotdeauna. De fapt n-ar trebui să înţelegem ci să simţim. Să ne lăsăm umpluţi de esenţa noastră ca de ape. Aş vrea să cad în infinitatea iubirii mele pentru tine aşa cum zboară un strop de ploaie spre pământ cu îngăduinţa norului.

Ploaie vreau. Vreau ploaie de la tine, de aceea te rog: dă-mi iubito ploaie de stele din ochii tăi verzi, atât de verzi că au înverzit universul meu tot; dă-mi iubito ploaie de vorbe de pe buzele tale care fac şi desfac lumi; dă-mi iubito ploaie de fiori din sânii şi din pântecul tău; dă-mi iubito ploaie de sentimente din sufletul tău. Dă-mi iubito atât de multă ploaie încât să mă apuce potopul. Am arca pregătită pentru doi şi pentru tot Frumosul. Dă-mi iubito ploaie…

Alba Iulia 24-25.04.2014