Gânduri dezlânate

Cetatea zace învăluită în cerul acesta bleumarin pătat de stropii stranii ai stelelor. Zgomotele oraşului par filtrate de ceaţa timpului când în realitate trec doar prin vata distanţei. Siluete ciudate lasă pe cerul nopţii senin turlele şi copacii. Doar oamenii nu lasă urme pe cer. Care oameni? Câte un rătăcit arar. Prea arar. Mă răvăşesc gânduri grăbite în timp ce paşii îmi lâncezesc. Ar trebui să fie invers... De ce aproape întotdeauna ceea ce ne dorim este în antiteză cu ceea ce ne trebuie? 

Piatra cubică se simte neregulat sub paşi cerşind parcă puţină atenţie. Luminile felinarelor se joacă pe statui însufleţindu-le într-un mod grotesc. Din locul de unde sunt acum pare că Orion se agaţă de turla Catedralei Reîntregirii aşa cum Ursa Major se agaţă de nord. Doar Cassiopea ai zice că încearcă să alerge spre vest, parcă după soare. Auzi, să scriu despre ce simt... De ce? Interesează pe cineva? Mai vrea cineva să ştie ce simt? 

Parcă aş fi o locomotivă fără şine. Aş putea merge oriunde, dar fără vagoane. Nici nu cred că aş mai nimeri gara. Dar dacă mă gândesc (mă gândesc sau gândesc?)... Dar dacă gândesc mai bine sunt o haltă veche cu tencuiala căzută şi năpădită de buruieni. Nici un tren nu mai vrea să oprească. Nici nu merită. Atât de pustiu pare totul, atât de anost, atât de atemporal într-un mod desuet... 

Dacă n-ar exista paznicii (care păzesc ce de cine?) aş crede că am rămas singur pe lume sau prin lume, depinde de unde priveşti. Au înflorit copacii. Tardiv? Nu cred. Nimic nu e tardiv sau fără scop. Nici măcar gândurile astea alambicate care nu-mi dau pace. 

Lacrimi mă împresoară. Noroc cu telefonul. E una din puţinele dăţi când mă bucur că îmi întrerupe şirul gândurilor. Vorbesc... vorbesc... vorbesc... Ce îţi e şi cu vorbele astea... Cred că cel mai puternic lucru de pe pământ e cuvântul. Poate clădi şi distruge orice şi mai ales oameni. După ce termin de vorbit la telefon mă înconjoară din nou lacrimile. Cui i-ar fi bine să plângă? Cui îi sunt de folos lacrimile? Mie nu. Dar sentimentele şi stările din spatele lor (sau din ele)... Asta e cu totul altceva. 

Îmi aduc aminte de un vers scris odată, tare de demult: „Şi clopote bat sparte într-un târziu amurg”. Dar nu îmi pot aminti restul, de parcă nu eu l-aş fi scris. Liniştea asta lâncedă nu mă ajută deloc. Gândurile sunt tot mai bezmetice, învârtindu-se, izbindu-se, ţipând în mintea mea. Pomi înfloriţi! Asta ar putea fi soluţia salvatoare. Mă opresc să-i admir şi parcă mintea mea înţelege. Se opresc şi gândurile. Se liniştesc. Se aşează. Ca o mare după furtună. Tulbure, dar liniştită. Regăsesc un chip în imaginaţia mea aşezată între flori. Regăsesc sentimente între gânduri. Au fost târâte în învălmăşeală aşa cum vântul trage norii şi praful. 

Ajung acasă. Oare? Acasă ar trebui să fie acolo unde îţi e sufletul. Unde îmi e sufletul? Sirena unei ambulanţe sfâşie totul. Zgârie. Sparge. Ce poate fi mai iritant prin el însuşi sau prin simbolistica lui decât sunetul unei sirene de ambulanţă sfâşiind timpane şi suflete? Cred că nici măcar sunetul unei iubiri sfărâmate. Cred... 

Dă-mi Doamne, rogu-te, măcar o noapte de odihnă. Ba nu. Dă-mi Doamne ce vrei Tu să-mi dai, dar nu-mi da ce merit. 

Să aveţi somnul lin.

Alba Iulia 27-28.03.2014