Voalul tău legat neglijent pe un umăr creează
iluzia că ar ascunde ceva neascunzând nimic. Voalul tău îl vom face velă pentru
ambarcaţiunea cu care vom călători spre nicăieri în căutarea ultimului ţărm
pustiu pe care vom eşua în lipsa unui far celest. Ochii mei fi-vor plini de
sare atunci când îţi voi săruta buzele
arse de furia vânturilor ce ne vor fi mânat până acolo. Stânci de granit răsar
din marea verde ca ochii mei. Brazi se încăpăţânează să crească până în vârful
stâncilor necunoscând oameni şi mirându-se de astfel de fiinţe ce am putea fi.
Timpul va trece imitând valurile. Valurile se vor undui ignorând epava corabiei
ce ne-a adus. Voalul tău, velă sfâşiată, dezvelind lucruri neînvelite, flutură
în vânt a uitare, semn al unei imposibile întoarceri. Tu, flamura mie, eu
pavăză ţie, iubindu-ne, schimbând sensurile unui ţărm de mare; adâncind
distanţe, mai apropiaţi unul de altul decât văzduhul de mare.
Apoi soarele lichid îmbăindu-ne. S-a scurs din
cerurile lui inabordabile spre sărutul mării înfierbântându-ne, pe noi ultimi
navigatori, spre a cerşi răcorea umbrei brazilor încăpăţânaţi să crească
lungindu-şi crengile ca pe nişte stindarde sau ca pe nişte lăncii în apărarea
ţărmului – cetate. Soarele lichid scurs spre dizolvarea orizontului, uitând să
mai măsoare trecerea timpului. Miros de sânge scurs din buze muşcate în
frenezia sărutului amestecat cu miros de soare lichid şi brazi încăpăţânaţi.
Cochilii de crabi măcinate scurgându-se printre degete ca ultimă clepsidră
uitată întoarsă din neant şi netopită de soare. O ultimă clepsidră reflectată
în verdele ochilor tăi scurgându-se la nesfârşit pe platoşele atâtor şi atâtor
cavaleri înzăuaţi ai mării. Şi soarele lichid încingând vântul ce-ţi răvăşeşte
părul tău de zeitate fantastică muşcând din lună să distragi valurile ce
încearcă să ne amintească o lume – imagine de mult plecată. Apoi soare lichid
prelins peste lume îmi dai să beau din căuşul palmelor tale pe ţărmul acela
nebotezat. Şi sorb din el spre uitarea păcatului şi în prelungirea iubirii. Şi
sorb din el de parcă ar curge din sânul tău neascuns de vălul ce velă ne-a
fost. Din sânul tău rotund ca un soare înainte de curgere. Din sânul tău
fierbinte ca însăşi dorinţa. Şi sorb din el în Valea Uităriidelume, dragoste
sorbind.
Marea – argint topit – bolborosind ţărmului
câte ceva. Pescăruşi, scăpaţi între cer şi pământ, ne mai amintesc, tardiv, de
locuri uitate prin cotloanele minţii. Stânci înălţându-se prin truda pământului
vor să ne creeze un nou orizont. Vântul reinventându-ne cântece imposibile. Dar
noi, rătăciţi în noi înşine, uitând de toate, contopindu-ne într-o ultimă
fiinţă, stindard şi scut, să crească din carnea noastră un ultim ţărm pe o
ultimă mare sub o mulţime de sori îmbrăţişând o mulţime de luni. Doar noi,
ultimi tu şi eu…
