Proză (mai exact gânduri gândite)

Gânduri topite

„Seceta a ucis orice boare de vânt

Soarele s-a topit şi-a curs pe pământ

A rămas cerul fierbinte şi gol

Ciuturile scot din fântâna nămol”

(Nicolae Labiş, Moartea căprioarei)

            Căldură. Căldură lichidă. Timpul se dezarticulează. Cuvintele lâncezesc. Setea acaparează tot. Chiar şi apei îi e sete. Copacii se chircesc sub asediul căldurii. Doar gândul umblă razna. Să-l ia naiba. Mi-e prea cald să-l mai caut. Vine el când are chef. Cu mine rămâne doar dorul. Auzi: „dorul călător”. Păi e atât de static încât mă întreb cum de a ajuns la mine. Şi pe unde, doamne iartă-mă, a venit? Pe unde a intrat? Doar am închis bine uşa. Ei asta e. Dacă a venit, a venit. Măcar să fie cineva cu mine. Restul s-au copt toţi în cuptorul asta. Of, doamne. Căldură ca de iad. Oare aşa o fi în iad? Păi atunci trebuie să mă pun bine cu doamne-doamne că nu-mi place deloc. Ia uite: până şi căldura se topeşte. Aşa-i trebuie. Vorba aia: cald cauţi, cald găseşti. Da’ parcă nu era aşa. Îmi e prea caniculă să-mi amintesc. Jinduiesc după o bălăceala, da’ unde oare mai găseşti acum apă de bălăcit, că şi izvoarele-s calde. Miroase a praf. Ha, acesta nu s-a topit. Sau nu încă. Uite minune: o lăcustă. Am crezut că sunt singurul nebun de pe aici, da’ văd că mai sunt. Aaa, păi aia doi cu tractoru’ mă întrec. Sau nu? Poate oamenii aia au treaba. Eu ce caut de fapt la cucurigu? Aha, mi-am amintit. Sensul vieţii. Asta caut. Staţi un pic să mă opresc din râs… Gata. Mă dor toate de atâta râs. Da’ trebuie să fi „plecat” rău de acasă să ieşi acum. Trebuie să ai probleme mari la mansardă. Acum că stau aici sub bradul acesta nu-i bai mare, mă rog pinul ăsta, există o explicaţie: mi-e prea cald să mai pedalez şi sunt prea obosit. Da’ de ce am venit eu până aici? Labiş mergea la vânătoare că soru-sa era „flămândă, bolnavă şi pe moarte”. Aha. Mi-am amintit. Aşa era şi sufletul meu: flămând, bolnav şi pe moarte. Da’ pe căldura asta risc să-mi omor trupul, înainte să-mi salvez sufletul. Hai gata cu pălăvrăgeala. Acasă fuga-marş.

Alba Iulia 10 august 2013



Căutându-mi gândurile în imensitatea timpului trecut, dincolo de limitele viitorului, am descoperit cu duioşie dorul de moina nesfârşită a toamnei care a fost. Mă cufund adânc în visele trezite de reverii trăite în alt veac, sub alt nume, aducându-mi aminte de iubiri neştiute. 

Pentru că nu a sosit vremea somnului, zgândăr aleile castanilor înfloriţi strivind frunzele de tare demult plecate din real. Pământul musteşte de seva celor mulţi care au mai fost. A reavăn musteşte. Liniştea oraşului te umple de zgomote dezlânate, opacizate, filtrate prin corpurile chircite, schingiuite ale arborilor necivilizaţi.

Alba Iulia 01.09.2013

La umbra Calcarelor de la Ampoiţa

Dacă “veșnicia s-a născut la sat”, atunci eternitatea s-a născut aici. Atâta liniște-i în jur că-mi pare că am ajuns la începutul sau la sfârşitul omenirii. Până şi Dumnezeu s-a odihnit într-un astfel de loc după şase zile de trudă. Şi cum după o odihna buna îţi vin idei măreţe, a creat femeia.
Zborul şoimului purtat de vânt accentuează liniştea aceasta mai presus de limitele firii. Nici fluturi, nici gaze, doar flori şi frunze. Şi calcarele bineînţeles. Şi vârfurile Trascăului greu încercate de vreme. Şi doina vântului. Şi gândul. N-am timp şi vrere să gândesc la singurătate. Sunt aici cu mine şi cu Dumnezeu şi-mi ajunge. De fapt suntem prea mulţi trei pentru locul ăsta aşa că pe mine mă voi trimite aiurea.
Strigate de copii. Senzaţia ca m-am rupt de civilizaţie de-o veşnicie se sfărâmă repede.
Apoi linişte din nou. Atâta linişte că-mi toarnă în suflet tihnă de parcă ar turna vin greu în pahar. Atât de multa linişte încât somnul coboară amorţindu-mi amintirile. Sunt undeva între vis şi uitare. Sau între uitare şi echilibru?
Of, doamne, pietrele astea ca nişte măsele ale unui monstru mitologic îmi provocă fiori în suflet. Fiori de calm şi sentiment de bine. Oare pentru ce sau pentru cine a plămădit Dumnezeu astfel de locuri? Oare cărei nemuriri ii e dat să-şi odihnească seminţia pe aici. Cat de straniu curge Ampoiţa în vale. Cat de sinuos. Ocolind pietrele care contează. Aşa şi oamenii merg sinuos prin viaţă, ocolind sentimentele, şi părerile, şi persoanele care contează, iar după ce se diluează în mulţime încearcă să-şi amintească cum să se întoarcă la izvoare. Prea târziu. Prea derizoriu.
Din nou atâta linişte. Dă-mi, Doamne, un astfel de loc să-mi petrec eternitatea.
Cum să mă rup de aici? Cum să mă întorc?
În gând cu promisiunea de a reveni cobor cu un amestec plăcut de oboseală fizică şi tihnă sufletească.
Până data viitoare să aveţi haznă de tot şi de toate.
Cu drag
eu

Ampoiţa 03.09.2013

Stoluri şi dimineţi

Bună dimineaţa. Mă uit pe fereastră să văd dacă Dumnezeu a dat cu brumă peste lume în această zi de noiembrie crud de uscat. Ciudat, în toamna asta, că frunze se încăpăţânează să mai rămână în pomi. Am vrut sa zic în lume, dar din lume nu pleacă. Soarele filtrat prin ceaţă aruncă irizaţii disperate asupra timpului prezent provocând mişcări în nemişcarea lucrurilor. Tremurul vieţii revine din tărâmul somnului acaparându-ne. În fiecare dimineaţa am un regret: lumea nu e iubire. Păcat.

Un stol de grauri îşi strigă nerăbdarea sau neliniştile prin aerul umed. Nişte ciori prevestesc ceva ce doar ele şi Dumnezeu ştiu ce. Râurile curg ducând cu ele viaţă şi doruri şi plângeri şi bucurii. Şi moarte câteodată. Peştii înoată contra curentului mai tot timpul. Oamenii nu, probabil din lipsă de motive sau de motivaţii. Pomul acesta înfipt în concretul pământului se străduieşte să se desfrunzească deşi nu reuşeşte. Cred ca-l va ajuta iarna care ciocăneşte la fereşti.

Astăzi oamenii par marionete de vată. Ce n-aş da să fiu păpuşarul sentimentelor lor. Să-i fac să se iubească fără motive sau restricţii. Să se iubească aşa ca la sfârşitul lumii. Aşa, ca şi cum doar iubirea ar mai fi printre noi. Mi-aş dori să le pot desena pe chipuri zâmbete, dar zâmbete în care să creadă, pe care să le adore.

Şi din nou dimineaţă de noiembrie crud de uscat. Stoluri de gânduri şi gândiri mă înfioară dezrădăcinându-mă din mine şi purtându-mă în lume. Îmi place asta: „daca fericirea (sau norocul, sau iubirea, sau orice vreţi voi) nu vine la mine, mă duc eu în lume să o caut”. Nu ştiu cine a scris-o. Poate vreun anonim din marea masă de anonimi ai planetei. Deşi termenul acesta e relativ ca orice altceva (clişeu de doi bani, dar ce ne-am face fără clişee). Eu sunt un anonim. Pentru cine? Pentru mine nu. Nici pentru fiica mea, nici pentru iubita mea, sau frații mei, sau mama mea, sau prieteni. Şi atunci pentru cine sunt un anonim?

Stoluri şi dimineţi. Cuvinte care nu-mi dau pace astăzi. Cred că, în mulţi, stolul dezvoltă mai tare sentimentul apartenenţei decât cuibul. Oferă o ieşire din anonimat mai trainică. Eu cred că e invers. În cuib te simţi ACASĂ. În cuib sunt mai puţini şi sunt şanse să te cunoşti mai bine. Deci anonimatul e exclus, e dizolvat de sentimente. Dar ce faci cu dimineţile de noiembrie crud de uscat în care te simţi şters? Te întorci spre fiinţa de lângă tine şi îţi aminteşti de ce sunteţi alături. Nu vei mai fi şters, ci bine conturat. Conturat cu gândurile şi sentimentele ei/lui. Totul e să vrei, să vreți.

M-am lungit nepermis de mult, dar astăzi am timp de lâncezit. N-am vrere, dar am timp. Să fiţi iubiţi şi să iubiţi. Să fiți sănătoși și fericiți.

Cu stimă al vostru

Laurenţiu-Lucian Hişu

Alba Iulia 08-09.11.2013

Vacarmul orașului din oraș. Larma insipidă, zilnică, silnică, fără putinţă de ignorat, dar şi fără motive de suportat. Glasuri aşezate peste glasuri, peste glasuri… Paşii grăbiţi ai celor ce caută; paşii împleticiţi ai celor ce au renunţat şi paşii liniştiţi ai celor ce au găsit. Feţe şi măşti. Măşti diurne afişate seara. Bezmetică seară.

Sorb din ceaiul negru cu scorţişoară şi aroma orientală mă umple de doruri ce nu-mi dau pace. N-am înţeles niciodată de ce scorţişoara îmi amplifică dorurile până înspre lacrimi.

Ciudata gresia asta alunecoasă cu reflexiile ei. Zici că reflecta doar ce vrea ea. O domnişoară "şterge" disperată un smartfon (era sa zic telefon, sic!) care pare să n-o asculte. Copii mici conduc maşinuţe de plastic. Cei mari nu mai conduc nimic. La o privire fugară, de ansamblu, ai putea rămâne uimit câta lume citeşte. La o privire mai atentă, de detaliu, rămâi profund dezamăgit. Citesc broşuri, reclame, oferte de cumpărături. Suntem o societate de consum. Ei şi ce? Bine că suntem ceva. Cum ar fi dacă n-am fi nimic. Până şi religia a devenit un bun de consum. De sentimente ce să mai zic. Doar fericirea n-o putem cumpăra. Poate iluzia ei, dar e greu. Mulţumire găseşti, ură aproape pe gratis, bunăvoinţă doar să vrei. Despre iubire… La kilogram, la metru, la bucată, depinde de cât eşti dispus să cheltuieşti. Şi atunci cum să nu rămâi uimit când ţi se întâmplă minuni? Cum să nu mulţumeşti divinităţii că te-a binecuvântat?

Cât de frumoşi sunt peştii. De fiecare dată când îi privesc nu-mi pot reţine gândul că şi la mine se uită cineva cum înot în acvariul ăsta mare. Mare raportat la ce? Am o dragoste mare. Mare în comparaţie cu ce? De unde ştii ca dragostea ta e mare? Ştiu că dragostea îmi umple tot sufletul, iar sufletul meu e infinit şi veşnic. Daca e infinit de unde ştii că-l umple pe tot? Nu cumva rămâne un colţişor neocupat? Pur şi simplu ştiu. Deci dragostea mea e mare, doar e infinită. Dar acvariul? La ce îl raportezi? La peşti, evident. De ce e evident? De ce nu la privitor sau la alt acvariu? Renunţ la admiratul peştilor şi mă întorc spre ceilalţi înotători. Spre cei ce înoată dezlânat prin curentul timpului articulat. Doar de pâine mai avem nevoie că circ har Domnului. Mă amuz de faptul că eu sunt cel mai prost clovn. Nici nu m-am chinuit să-mi vopsesc faţa şi am pretenţia să se râdă la apariţia mea. Bine că nu mă iau ceilalţi la palme, nu la aplauze.

Mi-am terminat ceaiul dar aroma lui persistă. Şi în gură şi în gânduri. 1001 de nopţi. Dar nu în caravanserai. Aş prefera occidentul. O ţară înzăpezită iarna, cu miros şi gust de scorţişoară în vinul cald şi cu Mica serenadă nocturnă în urechi. Cu brazi fantomatici încărcaţi de sensuri şi zăpadă în serile de dragoste şi bine.

Atât. Noapte bună cu pasiune multă şi gânduri puţine.

Alba Iulia 24.11.2013