Aş vrea să scriu
despre ploaia asta bulversantă, dar dorurile îmi dictează întoarcerea spre
tine. Atât de crud e verdele în noiembrie şi-atât de dulce dragostea ce-ţi port
de-mi pare că vine primăvara.
Drumul se aşează
negru înainte, şi înapoi, ca un balaur desuet dispus sa se deşire spre
destinaţia mea de astăzi. Drumul şi speranţele. Dealuri aşezate cu încetineală
şi pătate acum de întunecimea pădurilor desfrunzite călătoresc pe ambele părţi.
Râul, ce seamănă mult cu cafeaua ta cu lapte, mă însoţeşte pe stânga. Acum pe
dreapta. Nu-l voi mai întâlni curând. Perspectiva se deschide deşi orizontul e
mărginit de munţii cenuşii. Zic oamenii că la munte a nins. Daca ai ştii cât îmi
doresc o ninsoare adevărată. Una, aşa, ca în fraţii Grimm. De ce asociez
ninsorile cu poveştile în general şi cu fraţii Grimm în special habar n-am.
Deci, îmi doresc o ninsoare "sănătoasă", ca o perdea deasă care să
ascundă lumea de noi, sau pe noi de lume nici nu contează, atâta timp cât
suntem noi. O ninsoare printre brazi la munte. De ce la munte? Simplu, acolo
orizonturile sunt fie foarte aproape, fie departe tare. Depinde doar ce vrei să
priveşti. Nu mă înţelege greşit, îmi plac câmpiile, dar vara. Nesfârşirile de
alb, sau de orice altă culoare uni, sunt deprimante pentru mine. Dar la munte,
şi iarna şi vara, nesfârşirile se sfârşesc repede. Într-un brad, într-un perete
de stancă, într-un pisc... Doar nesfârşirea dragostei ce-ţi port rămâne adâncă.
Apropo, nesfârşirea poate fi adâncă? Sau trebuie să fie înaltă?
Aglomeraţia
şoselelor patriei mă aruncă în visare. Visez la sângele care-mi curge prin
artere, vene şi capilare pentru tine. Sau din cauza ta? Nu, nimic nu e din
cauza ta, decât poate frumuseţea ta. Dragostea mea nu e din cauza ta. E pentru
tine. La fel şi dorul, fericirea, împlinirea, bucuria, dragul de tine sunt
pentru tine.
Las şoseaua pentru
un drum neasfaltat, desfundat rău (desfundat rău sau desfundat bine? Că e chiar
bine desfundat). Plopii, ultimii rămaşi prin zonă după „măcelul” de acum câţiva
ani, se înşiruie ca nişte santinele groteşti gata de onor cu baionetele
zgâriind cerul. Chiar se vede o urma de sfârtecare în nori şi pe acolo curge
soarele. Împuţinat de toamnă, dar curge. Mă gândesc la râurile, la fluviile, la
oceanele, la universurile de dragoste ce curg între noi. Ce îşi întrepătrund
valurile simţirilor. Mă gândesc la infinitul de fericire cu care mă umpli şi nu
pot să nu strig către cer: Mulţumesc, Doamne, pentru tot. Apoi mă întorc înspre
tine, călăuzit de dragoste şi dor, şi-ţi zic: îţi mulţumesc, doamnă, pentru
tot, şi mai ales pentru că te iubesc.
Iată destinaţia de
astăzi. Am venit aici parcă sperând sa te aflu pe tine toată, deşi ştiam că nu
se va întâmpla asta. A fost ca o călătorie iniţiatică, de explorare. Doar că
sfârşitul ei nu e cel scontat. Poate fi un bun antrenament. Şi totuşi mă uit
spre ferestre încercând să te descopăr după perdele. Ce aş face dacă ai apărea?
Ţi-aş mângâia sufletul. Atât.
Să ai o zi mirifică
în fiecare zi a vieţii tale.
Lucian Hişu
Alba Iulia 25.11.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu