Ochii-2.Labirintul

“Stânga... stânga... dreapta... dreapta… stânga... stânga… dreapta...”

Blestema clipa în care se lăsase convins să accepte jocul ăsta stupid. Auzi "Labirintul norocului". Vor avea noroc dacă vor scăpa cu viaţă după ce o sa iasă el de aici. Asta dacă va ieşi. Atâta furie nu strânsese în toate misiunile. Atâta frustrare nu adunase într-o viaţă. Încercase tot ce ştia despre labirinturi, şi nu erau puţine cunoştinţele lui. Iniţial respectase regula de dreapta, adică nu coteşti decât la dreapta. La cât estimase iniţial ar fi trebuit să îl rezolve în maximum 20 de minute. Oare de câte ori trecuseră cele 20 de minute? Nu ştia. Nu putea nici măcar estima. Apoi schimbase regula şi o inversase. Fără rezultat. Lumina nu-l ajuta de loc. Părea că izvorăşte de peste tot fără a lăsa vreo umbră. Din când în când găsea hrană sau apă, dar fără să poată lega nimic de locurile respective. Încercase să lase semne, dar dispăreau subit. Chiar şi zgârieturile dispăreau. Aproape că şi amintirile dispăreau. Doar privirea aceea împlântată în ceafă. Era mai mult senzaţia unei priviri. Ştia cu certitudine că nu e nimeni acolo şi totuşi nu se putea abţine să nu întoarcă, cu o anumita cadenţă, capul. Deznădejdea nu pusese stăpânire pe el, dar nevoia de a găsi ieşirea se acutiza. Nu îşi amintea să mai fi avut vreodată nevoia asta atât de stringentă de ceva. De orice.

La un moment dat îi trecu prin minte că ar putea fi un experiment şi că de fapt nici nu exista ieşire de aici decât atunci când cineva hotăra asta. Şi totuşi, într-un bâlci? De ce nu? Unde mai găseai atâtea tipologii umane la un loc? Continua să se deplaseze. Pregătirea militara îi interzicea să se aşeze pur şi simplu şi să aştepte. Era stranie oboseala ce-l cuprindea încet-încet. Nu se aştepta la ea deoarece efortul era minim pentru trupul lui obişnuit cu antrenamente intense şi misiuni în spatele liniilor inamice în războaiele altora. Dar în nici o zi din viaţa lui nu simţise ca acum cat de neimportantă îi era existenţa. Se simţea minuscul într-o lume imposibilă în care nu putea controla nimic. Poate doar propria moarte, deşi aceasta nu era o opţiune.

Monotonia îi dezarticula gândurile. Prima decizie greşită din viaţa lui, destul de searbădă, de altfel a fost labirintul acesta. Terminase şcoala şi se înrolase voluntar în unitatea aceea specială. Trecuse cu bine de toate testele, apoi de perioada de pregătire. Prima misiune. Primul om ucis. Oricâtă pregătire avea, oricât de bine puse la punct erau programele de pregătire psihiatrică, asta nu se putea uita. Cu asta nu se putea dormi. Cel puţin nu liniştit. I-au spus ca se va obişnui şi la al cincilea va fi floare la ureche (piece of cake). N-a fost aşa. Şi-a făcut mereu datoria fără să se întrebe măcar. Prima întrebare şi-a pus-o cu trei zile în urmă. Aşa că a plecat. Era primul după mulţi ani care a plecat exact în ziua în care i-a expirat contractul. Nu avea nelinişti. Nici regrete. Doar că în momentul în care închidea ochii toate victimele lui îl vizitau. Toate. Şi nu pe rând ci de-a valma, fără a respecta vreo ordine. Nu se căinau. Nu strigau, nu plângeau. Doar îi ţineau companie. Niciodată nu erau acolo când avea ochii deschişi, dar în clipa în care îi închidea… Se învăţase cu ei. Nu avea remuşcări în sensul clasic al cuvântului. Doar întrebări. Majoritatea retorice. Şi câteva răspunsuri. Ale lui, nu ale celor care ar fi trebui să le dea.

Îşi purta mai departe frustrarea pas după pas, colţ după colţ, clipă după clipă. Nu putea renunţa. Nu renunţase niciodată. Nu lăsase pe nimeni în urmă nici măcar când i se ordonase asta. Mai mult, i-a adus pe toţi acasă vii. E adevărat ca doi camarazi muriseră după aceea pe patul de spital, dar el îi adusese vii. Cum ar fi să renunţe acum? De ce nu? Nu mai era o chestiune de viaţă şi de moarte. Oare? Chiar, ce ar avea de pierdut dacă o dată, măcar o dată, ar spune: „Destul! Gata! Nu mai vreau!”? Astea nu erau gândurile lui. Jocul ăsta stupid îl tâmpea.

Meandrele acestea atât de perfecte ar fi stârnit furie în el dacă n-ar şti să şi-o controleze. Nu de furie avea el nevoie. Furia e inamicul logicii. Iar pentru a rezolva, cumva, labirintul avea nevoie de logică. Doar de logică. Deşi până acum nu dăduse roade. Poate că furia era rezolvarea. De când furia e rezolvarea a ceva? Atât de perfect drepţi erau pereţii şi podeaua şi tavanul, şi atât de uniformi încât uneori nici nu ştia dacă nu cumva se deplasa atârnat de tavan cu capul în jos. Pierduse de mult noţiunea timpului iar acum şi noţiunea spaţiului se distanţa de simţurile sale. Parcă trăia doar pentru scopul de a ieşii de aici. De fapt nu ăsta e scopul pentru care trăim: să ieşim de undeva? Atât de tare semăna labirintul acesta cu viaţa însăşi. Clişeu mărunt, dar aşa i se părea. Atât de multe decizii de luat pe metru pătrat. Atât de multe cotituri şi fundături şi coridoare sinuoase. Atât de multe. Gândurile lui o luaseră razna dar bine că mai era încă în toate minţile. Deşi până şi asta era o chestiune relativă.

În momentul în care o oboseală grea, venită din interior parcă, din suflet şi nu din muşchi, pusese stăpânire pe el văzu ieşirea (sau intrarea?). În momentul acela toata furia se stinse şi o uşurare imensă îl cuprinse. Nu mai conta nimic. Nici vină, nici frustrări… Nici măcar amintirea lor. Doar să iasă. Să vadă soarele pe care îl simţea încă arzându-i faţa.

Al şaselea simţ, educat de atâtea şi atâtea ori îl avertiză şi de data aceasta doar că prea târziu. Recunoscu explozia după suflul ce-i sfârteca trupul şi după aerul fierbinte ce-i cocea plămânii ca într-un cuptor. A ştiut că sunt ultimele clipe, dar ce lungi păreau. Şi nici măcar nu-şi retrăia viaţa aşa cum se zicea. Apoi văzu, în sfârşit OCHII. Ochii aceia minunat de stranii, de o culoare imposibil de definit, nici verzi, nici albaştri, nici căprui, dar şi verzi, şi albaştri, şi căprui. Ochii aceia debusolant de calzi. Şi atunci înţelese… Sau doar crezu? Apoi…

***

“Stânga... stânga... dreapta... dreapta… stânga... stânga… dreapta...”

Blestema clipa în care se lăsase convins să accepte jocul ăsta stupid. Auzi "Labirintul norocului". Vor avea noroc dacă vor scăpa cu viaţă după ce o sa iasă el de aici. Asta dacă va ieşi…

Alba Iulia - iulie 2014

Ochii - 1. Pustiul

„Nisip… nisip… pietriş… pietriş… şi din nou nisip… nisip... pietriş… Monotonia asta dezolantă mă exasperează!!!”

Nici nu mai ştia de cât timp rătăcea pe aici. Mai mult, nu ştia nici măcar unde este "aici". Îşi aducea aminte vag că se oferise voluntar pentru o expediţie. Ce fel? Pentru ce? Unde? Iată câteva întrebări la care nu ştia răspunsurile. Sau nu le mai ştia, dacă le ştiuse vreodată. Locul era ciudat, cu cerul cânepiu, cu solul absurd de monoton. Îi încurca simţurile. Lipsa oricărui reper îl zăpăcea complet. Nici vegetaţie, nici clădiri, nici măcar dealuri sau munţi. Nici măcar amintiri nu avea ca reper. Până şi orizontul lipsea cu desăvârşire. Părea că cerul luase culoarea deşertului contopindu-se într-o idilă melodramatică. Ce Dumnezeu(?), o altă noţiune care-i revenea ritmic în gânduri dar pe care n-o putea definii. Ce Dumnezeu căuta el acolo? Realiza că răspunsul era cheia ieşirii, evadării din deşertul din jurul lui. Dar deşertul din el? De câte ore, zile sau ani rătăcea aşa şi abia acum simţi fizic singurătatea. Nu fusese niciodată foarte sociabil. Iată nişte amintiri... Nu-i plăceau „înghesuielile”. Doi-trei prieteni sau prietene, o carte din când în când şi cam atât. Plimbări lungi şi dese de unul singur. Acum avea... Îşi dorea cu ardoare să se odihnească, dar ştia, cumva, că asta i-ar fi fost fatal. Instinctul lui de conservare funcţiona. Deci singurătatea. Lichidă, perfidă, înecăcioasă... Singurătatea care-i fusese amantă credincioasă îl încărca suplimentar datorita lipsei comunicării. Încercase să discute cu un prieten imaginar, dar nu-şi auzea cuvintele iar ăsta nu era dialog şi renunţase.

Acum se întreba, fără un rost cât de mic, cum era totul în jurul lui, dacă iubise cu adevărat pe cineva. Iubise cuvintele. Adorase frazele. Făcuse dragoste cu semnele de punctuaţie. Mă rog, avusese iubite. Sau amante? Care e diferenţa? Dar iubise? Asta îl măcina acum. Asta şi faptul că nu ştia dacă fusese iubit. De fapt iubirii trebuie să-i dai iubire. Deşertului nu, dar iubirea nu poate exista în afara ei? Deşertului trebuie să-i dai speranţă, altfel creşte. Se adânceşte şi se lăţeşte peste măsură, acaparând tot.

Deşertul îl uza mai mult decât crezuse vreodată că i se poate întâmpla. Şi nu atât deşertul cât lucrurile mărunte care lipseau. O gâza, o floare, o adiere de vânt (nici vânt nu era, şi nici soare), un cuvânt… Unde fugiseră cuvintele? Până şi ele dezertaseră. Deşertul, cu monotonia lui de pietriş şi nisip fără nimic altceva decât fiinţa lui, îl consuma, îl devora. Ce rost avea deşertul? Care era înţelesul lui în afara faptului de a exista? Şi din nou nisip după nisip, după pietriş. Pas după pas, după pas, după pas…

Senzaţia acută că e urmărit îi ascuţea simţurile. Ochii aceia i se împlântau în ceafă. Nu avea rost să se întoarcă. Ştia că nu e nimeni acolo. Şi totuşi nu putea scăpa de senzaţia aceea de fior rece pe şira spinării. Nici gândurile nu voiau să-i umble prin cap. Nici măcar alea sumbre. Singura stare era exasperarea dată de monotonia abrutizantă a peisajului şi a mişcărilor sale şi fiorul rece al privirii pironite în ceafa lui. Căra echipamentul după el din obişnuinţă. Ştia că nu-i este de nici un folos, dar nu putea renunţa la el. Ştia, de unde?, că dacă ar fi renunţat la el ar fi renunţat de fapt la trecutul lui. Şi atunci îl căra în continuare aşa inutil cum era. Mai ales ca nici nu-i era greu să-l ducă. Doar ritmul îl obosea. Ritmul obsedant al derulării peisajului şi al paşilor lui îl seca de puteri şi, mai ales, de voinţă.

La un moment dat crezu că visează. Crezu că se afla în unul din visele alea tâmpite din care nu te poţi trezi, dar totul era atât de ireal, atât de perfect ireal încât nu putea fi decât aievea. Aşa că n-avea nimic altceva de făcut decât să continue. Pas după pas, pietriş după nisip după pietriş… Fără orizont, fără timp, fără...

Dacă se învârtea în cerc? Întrebarea îi căzu în minte ca un bolovan. Şi totuşi privirea aceea (a cui?) îi era tot în spate. Şi asta era o garanţie că se deplasa în linie dreaptă? Ştia că răspunsul corect era: Da, dacă simţi privirea aceea în spate înseamnă că te deplasezi în linie dreaptă. Dar sper ce? Şi atunci punea tot timpul un picior înaintea celuilalt într-un ritm parcă măsurat.

Aproape că nu-şi aducea aminte cine este. Doar numele şi numărul de identificare(?). O vreme şi le repetase, cu furie, sperând să nu le uite. Doar crâmpeie de amintiri. Şi atunci de ce continua? De ce nu? Doar întrebări derizorii. Răspunsurile se găseau undeva în străfunduri şi spera să la scoată odată, cândva, la lumină.

Atunci când i se păru că n-o să mai poată menţine ritmul şi se pregătea să caute un loc de odihna totul se schimbă. Mai mult ghici explozia decât o văzu. Vuietul ii rupea timpanele. Suflul fierbinte îi sfâşia carnea şi îi sfărâma oasele. Îl cuprinse strâns în cercul ei de foc în aşa fel că durerea aia imensă nici nu mai conta. Era chiar, aşa, ca o eliberare, ca o pace interioara interpusa peste tot si toate.

Apoi ochii. În sfârşit reuşi să vadă ochii aceia cei sfredeliseră ceafa. Erau atât de minunat nedescriptibili încât dragostea îi umplu pentru tot restul vieţii sufletul.. Ultimul gând, ultimul sentiment. Apoi…

***

„Nisip… nisip… pietriş… pietriş… şi din nou nisip… nisip... pietriş… Monotonia asta dezolantă mă exasperează!!!”

Nici nu mai ştia de cât timp rătăcea pe aici. Mai mult, nu ştia nici măcar unde este "aici"…

Alba Iulia - iulie 2014

Încă o scrisoare de dragoste şi primăvară (a câta?)

pentru M.L.

Gândindu-mă la distanţe, în general, mă cuprinde un dor nebun de ducă. Să plec, aşa, fără drum, fără destinaţie, fără chef. Doar cu gânduri şi dorinţe în bagaj. Ar fi cel mai greu bagaj posibil. Cred că primăvara e cel mai bun timp pentru călătorii. Nu că vara sau toamna sau iarna n-ar fi, dar acum suntem în primăvara… Da. Primăvara e cel mai bun timp pentru călătorii chiar dacă vremea e mai capricioasă decât o femeie frumoasă care ştie că e frumoasă. Aşa ca tine. Tu nu eşti capricioasă? Daca tu spui… Poate că nu eşti când îţi scufunzi verdele privirii în verdele ochilor mei, sau când îmi sorbi răsuflarea stând buze în buze cum stă frunza în mugur. Dar…
Gândindu-mă la distanţa, fizică, faţă de tine mă apucă o astenie de dor chiar dacă dragostea înmugureşte şi înfloreşte şi rodeşte în fiecare clipă în sufletul şi în fiinţa mea. Dacă ai ştii cât îmi doresc o călătorie spre tine. De fapt destinaţia mă interesează. Ca să pot apoi călători pe dealurile şi prin văile tale primenite de primăvară şi prin luminişurile ochilor tăi. Să mă poată mângâia adierea vorbelor tale. Să mă încălzească soarele zâmbetului tău. Să gust dulceaţa fructată a sărutului tău. Te asemeni atât de mult primăverii încât ai devenit primăvara zilelor şi nopţilor mele.
Ploile astea lâncede, căzând parcă din obligaţie pentru seva pământului spală gândurile de păcate şi aerul de impurităţi. Frunzele unde bântuie dimineţile îngreunând ramuri şi vise. Florile par de cristal sub picături. Ce minunat au rodit cireşii. Ştiind că-ţi plac atât de mult mă rog lor să dea în pârg mai repede ca să-mi aducă aminte, de parcă ar fi nevoie, de culoarea şi de aroma buzelor tale răscolindu-mi doruri şi dorinţe. Drumurile ude şerpuind sau curgând sau urcând tot dorinţe caută în mine răzvrătindu-le spre tine, spre ochii tăi de un verde mirific, spre gura ta de cireaşă frumoasă, spre sfârcurile tale de muguri spre frunză sau floare, spre mâinile tale de petale de-un alb superb, spre pântecul tău ca o vale dintr-un vis de primăvară. Mi-e dor de vorbele, de aromele, de mirosurile tale. Mi-e dor de clipele de rătăcire prin ochii tăi. De călătorie prin geografia formelor tale mi-e dor.
Şi din nou despre călătoria prin primăvară, când dorul mă poartă ca pe un puf de păpădie prin lume, peste distanţe deşănţate, peste frânturi de gânduri. Din nou despre râuri de dragoste şi dor ce curg înspre şi dinspre tine. Din nou despre tine şi despre mine, despre pasări şi flori, despre înfrunzire şi rodire. Atâta primăvară torni în mine încât ai devenit primăvara sufletului meu…

Din nou acelaşi eu…

Alba Iulia 16-17.04.2014

Scrisoare de dragoste în primăvara

Plouă ca la început de vremi sau ca la sfârşit de lumi. E Mai. Dragostea mea pentru tine e mai mult decât aş fi putut spera. E mai mult decât aş vrea dorul meu de tine. Plouă diluvian de bacovian. Stări ca în E.A. Poe. Noroc cu farul ce-mi eşti tu şi cu velele ce-mi sunt sentimentele pentru tine. Altfel aş rătăci eternităţi prin undele tulburate ale vieţii. Noroc? Predestinare? Nici nu contează. Contează existenţele noastre în completarea sentimentelor îngemănate.

Picătură cu picătura cu picătură apa ploii se adună în sufletul pământului. Asta e diferenţa dintre ploaie şi dragostea mea de tine: ea umple lumea strop cu strop, dragostea de tine m-a inundat dintr-o dată. Astăzi vrăbiile n-au chef de discuţii. Parcă nici astă iarnă n-au fost atât de liniştite. Doar duzii îmi răsfiră gândurile. Duzii şi mâinile tale. Nu îndrăznesc să mă gândesc la mai mult pentru ca dorul de tine să nu-mi deregleze busola. N-aş vrea să rătăcesc prea mult în căutarea ta. Nu pentru că plouă. Îmi place ploaia. Dar nu vreau să irosesc tandreţe. Timpul ducă-se. Oricum dragostea noastră e în afara lui, dar tandreţea… şi din nou mâinile tale răvăşindu-mi gânduri, aşa, ca duzi dansând după o muzică ştiută doar de mine şi auzită doar de nori. Parcă ar cânta înlăuntrul lucrurilor. Cred că muzica e singurul lucru (muzica e lucru?) care se apropie de starea unui sentiment complet. Aş vrea să pot cânta. Nu să ştiu. Asta se poate învăţa. Poţi învăţa să ştii cânta, dar nu poţi învăţa să poţi cânta. Ştiu să te încânt şi să te cânt.

Ploaia s-a oprit. Deocamdată. Se simte totuşi plutind printre toate. Uite ca s-au trezit şi vrăbiile. Atât de mult aş vrea să am voioşia lor. Apare de nicăieri şi un sticlete. Aud un guguştiuc. Aşa de mult aş vrea să am verva păsărilor de acum. Mă simt aproape ca Noe după potop. Nu pot să nu mă întreb de ce al luat cu el doar câte o pereche din fiecare vieţuitoare de pe pământ şi mai multe perechi de oameni. Poate pentru că o singură pereche nu mai era de ajuns să pornească omenirea. Au fost Adam şi Eva. Atât. Nici măcar noi cu dragostea noastră n-am putea porni omenirea. Nici n-aş vrea. Prefer să fim ultima pereche. Prima şi ultima. Aş gusta fructul oprit şi fără să insişti. Nu trebuie decât să mi-l întinzi. Ar putea fi şi cucută sau mătrăgună, nici n-ar conta. Fructul oprit l-aş înfuleca. Şi nu doar unul. Pentru că vreau să învăţ să te simt. Vreau să-ţi simt carnea în carnea mea, mintea cu mintea mea, sufletul tău întrepătrunzându-se cu sufletul meu.

Ai observat cum împietresc picăturile pe lucruri în clipa de dinainte de a cădea spre pământ? Ca şi cum s-ar gândi de două ori înainte de a se arunca în gol. Ai văzut cum le sărută florile înainte de a le da drumul? Aşa cum ne sărutăm noi când încep distanţele a se aşeza bezmetice dinspre tine înspre mine. Cât de straniu arată florile de dud încărcate de apă. Parcă ar fi încastrate în diamante neşlefuite. Dacă ai putea să le vezi cum tremură mângâiate de vânt… aproape ca şi carnea ta învolburată de sărutările mele.

A doua zi dimineaţa. Plouă din nou. Aşezat. Plouă de parcă n-ar mai vrea să se oprească. Plouă de parcă doar asta ar mai şti. Plouă de parcă cerul ar plânge de fericire sau de necaz, nici nu contează. Plouă de parcă o face direct din străfundurile universului. Oare norii aceştia te-au văzut şi pe tine? Trec ducând amintiri cu ei. Amintirile munţilor le duc în spinările vălătucite aşa cum eu duc gustul şi formele tale în memoria cărnii din care sunt făcut. Fiecare por al tău, fiecare fir de păr, fiecare bucăţică de suflet, fiecare cuvânt are câte un corespondent în mine. Poluă de parcă ar ploua la începutul dragostei noastre. Ştii de ce îmi place ploaia atât? Pentru contrastul ei armonios cu soarele din sufletul meu. Dacă ai ştii ce stea imensă ai aprins în mine cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu visele, cu cuvintele, cu sentimentele tale… Şi ploaia contrastează armonios cu ea.

Duzii continuă să danseze. Vezi? Oriunde mă uit, orice ar trebui să văd, eu te văd pe tine. Te simt pe tine, te vreau pe tine, te ştiu pe tine. Până şi ploaia îmi spune de tine. Norii adunaţi peste lume par a o mici şi aşa mă simt mai aproape de tine. Am sentimentul ca sunt într-o sală şi ca dacă aş striga „Te iubeeeeeeeeeesc!!!” m-ai auzi. De aceea strig. Şi ştiu că mă auzi. Ştiu că-ţi vibrează corzile sufletului când valul de „Te iubeeeeesc!!!” trece peste ele. Aş vrea acum să te cuibăreşti la pieptul meu aşa cum eşti în sufletul meu şi să te încălzesc la lumina dragostei ce-ţi port.

Alba Iulia 04-08.05.2014