„Nisip… nisip…
pietriş… pietriş… şi din nou nisip… nisip... pietriş… Monotonia asta dezolantă
mă exasperează!!!”
Nici nu mai ştia de
cât timp rătăcea pe aici. Mai mult, nu ştia nici măcar unde este
"aici". Îşi aducea aminte vag că se oferise voluntar pentru o expediţie.
Ce fel? Pentru ce? Unde? Iată câteva întrebări la care nu ştia răspunsurile.
Sau nu le mai ştia, dacă le ştiuse
vreodată. Locul era ciudat, cu cerul cânepiu, cu solul absurd de monoton. Îi
încurca simţurile. Lipsa oricărui reper îl zăpăcea complet. Nici vegetaţie,
nici clădiri, nici măcar dealuri sau munţi. Nici măcar amintiri nu avea ca
reper. Până şi orizontul lipsea cu desăvârşire. Părea că cerul luase culoarea
deşertului contopindu-se într-o idilă melodramatică. Ce Dumnezeu(?), o altă noţiune
care-i revenea ritmic în gânduri dar pe care n-o putea definii. Ce Dumnezeu căuta
el acolo? Realiza că răspunsul era cheia ieşirii, evadării din deşertul din
jurul lui. Dar deşertul din el? De câte ore, zile sau ani rătăcea aşa şi abia
acum simţi fizic singurătatea. Nu fusese niciodată foarte sociabil. Iată nişte
amintiri... Nu-i plăceau „înghesuielile”. Doi-trei prieteni sau prietene, o
carte din când în când şi cam atât. Plimbări lungi şi dese de unul singur. Acum
avea... Îşi dorea cu ardoare să se odihnească, dar ştia, cumva, că asta i-ar fi
fost fatal. Instinctul lui de conservare funcţiona. Deci singurătatea. Lichidă,
perfidă, înecăcioasă... Singurătatea care-i fusese amantă credincioasă îl încărca
suplimentar datorita lipsei comunicării. Încercase să discute cu un prieten
imaginar, dar nu-şi auzea cuvintele iar ăsta nu era dialog şi renunţase.
Acum se întreba, fără
un rost cât de mic, cum era totul în jurul lui, dacă iubise cu adevărat pe
cineva. Iubise cuvintele. Adorase frazele. Făcuse dragoste cu semnele de
punctuaţie. Mă rog, avusese iubite. Sau amante? Care e diferenţa? Dar iubise?
Asta îl măcina acum. Asta şi faptul că nu ştia dacă fusese iubit. De fapt
iubirii trebuie să-i dai iubire. Deşertului nu, dar iubirea nu poate exista în
afara ei? Deşertului trebuie să-i dai speranţă, altfel creşte. Se adânceşte şi
se lăţeşte peste măsură, acaparând tot.
Deşertul îl uza mai
mult decât crezuse vreodată că i se poate întâmpla. Şi nu atât deşertul cât
lucrurile mărunte care lipseau. O gâza, o floare, o adiere de vânt (nici vânt
nu era, şi nici soare), un cuvânt… Unde fugiseră cuvintele? Până şi ele
dezertaseră. Deşertul, cu monotonia lui de pietriş şi nisip fără nimic altceva
decât fiinţa lui, îl consuma, îl devora. Ce rost avea deşertul? Care era
înţelesul lui în afara faptului de a exista? Şi din nou nisip după nisip, după
pietriş. Pas după pas, după pas, după pas…
Senzaţia acută că e
urmărit îi ascuţea simţurile. Ochii aceia i se împlântau în ceafă. Nu avea rost
să se întoarcă. Ştia că nu e nimeni acolo. Şi totuşi nu putea scăpa de senzaţia
aceea de fior rece pe şira spinării. Nici gândurile nu voiau să-i umble prin
cap. Nici măcar alea sumbre. Singura stare era exasperarea dată de monotonia
abrutizantă a peisajului şi a mişcărilor sale şi fiorul rece al privirii pironite
în ceafa lui. Căra echipamentul după el din obişnuinţă. Ştia că nu-i este de
nici un folos, dar nu putea renunţa la el. Ştia, de unde?, că dacă ar fi
renunţat la el ar fi renunţat de fapt la trecutul lui. Şi atunci îl căra în
continuare aşa inutil cum era. Mai ales ca nici nu-i era greu să-l ducă. Doar
ritmul îl obosea. Ritmul obsedant al derulării peisajului şi al paşilor lui îl
seca de puteri şi, mai ales, de voinţă.
La un moment dat
crezu că visează. Crezu că se afla în unul din visele alea tâmpite din care nu
te poţi trezi, dar totul era atât de ireal, atât de perfect ireal încât nu
putea fi decât aievea. Aşa că n-avea nimic altceva de făcut decât să continue.
Pas după pas, pietriş după nisip după pietriş… Fără orizont, fără timp, fără...
Dacă se învârtea în
cerc? Întrebarea îi căzu în minte ca un bolovan. Şi totuşi privirea aceea (a
cui?) îi era tot în spate. Şi asta era o garanţie că se deplasa în linie
dreaptă? Ştia că răspunsul corect era: Da, dacă simţi privirea aceea în spate
înseamnă că te deplasezi în linie dreaptă. Dar sper ce? Şi atunci punea tot
timpul un picior înaintea celuilalt într-un ritm parcă măsurat.
Aproape că nu-şi
aducea aminte cine este. Doar numele şi numărul de identificare(?). O vreme şi
le repetase, cu furie, sperând să nu le uite. Doar crâmpeie de amintiri. Şi
atunci de ce continua? De ce nu? Doar întrebări derizorii. Răspunsurile se găseau
undeva în străfunduri şi spera să la scoată odată, cândva, la lumină.
Atunci când i se
păru că n-o să mai poată menţine ritmul şi se pregătea să caute un loc de
odihna totul se schimbă. Mai mult ghici explozia decât o văzu. Vuietul ii rupea
timpanele. Suflul fierbinte îi sfâşia carnea şi îi sfărâma oasele. Îl cuprinse
strâns în cercul ei de foc în aşa fel că durerea aia imensă nici nu mai conta.
Era chiar, aşa, ca o eliberare, ca o pace interioara interpusa peste tot si
toate.
Apoi ochii. În sfârşit
reuşi să vadă ochii aceia cei sfredeliseră ceafa. Erau atât de minunat
nedescriptibili încât dragostea îi umplu pentru tot restul vieţii sufletul..
Ultimul gând, ultimul sentiment. Apoi…
***
„Nisip… nisip…
pietriş… pietriş… şi din nou nisip… nisip... pietriş… Monotonia asta dezolantă
mă exasperează!!!”
Nici nu mai ştia de
cât timp rătăcea pe aici. Mai mult, nu ştia nici măcar unde este
"aici"…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu