Ochii-2.Labirintul

“Stânga... stânga... dreapta... dreapta… stânga... stânga… dreapta...”

Blestema clipa în care se lăsase convins să accepte jocul ăsta stupid. Auzi "Labirintul norocului". Vor avea noroc dacă vor scăpa cu viaţă după ce o sa iasă el de aici. Asta dacă va ieşi. Atâta furie nu strânsese în toate misiunile. Atâta frustrare nu adunase într-o viaţă. Încercase tot ce ştia despre labirinturi, şi nu erau puţine cunoştinţele lui. Iniţial respectase regula de dreapta, adică nu coteşti decât la dreapta. La cât estimase iniţial ar fi trebuit să îl rezolve în maximum 20 de minute. Oare de câte ori trecuseră cele 20 de minute? Nu ştia. Nu putea nici măcar estima. Apoi schimbase regula şi o inversase. Fără rezultat. Lumina nu-l ajuta de loc. Părea că izvorăşte de peste tot fără a lăsa vreo umbră. Din când în când găsea hrană sau apă, dar fără să poată lega nimic de locurile respective. Încercase să lase semne, dar dispăreau subit. Chiar şi zgârieturile dispăreau. Aproape că şi amintirile dispăreau. Doar privirea aceea împlântată în ceafă. Era mai mult senzaţia unei priviri. Ştia cu certitudine că nu e nimeni acolo şi totuşi nu se putea abţine să nu întoarcă, cu o anumita cadenţă, capul. Deznădejdea nu pusese stăpânire pe el, dar nevoia de a găsi ieşirea se acutiza. Nu îşi amintea să mai fi avut vreodată nevoia asta atât de stringentă de ceva. De orice.

La un moment dat îi trecu prin minte că ar putea fi un experiment şi că de fapt nici nu exista ieşire de aici decât atunci când cineva hotăra asta. Şi totuşi, într-un bâlci? De ce nu? Unde mai găseai atâtea tipologii umane la un loc? Continua să se deplaseze. Pregătirea militara îi interzicea să se aşeze pur şi simplu şi să aştepte. Era stranie oboseala ce-l cuprindea încet-încet. Nu se aştepta la ea deoarece efortul era minim pentru trupul lui obişnuit cu antrenamente intense şi misiuni în spatele liniilor inamice în războaiele altora. Dar în nici o zi din viaţa lui nu simţise ca acum cat de neimportantă îi era existenţa. Se simţea minuscul într-o lume imposibilă în care nu putea controla nimic. Poate doar propria moarte, deşi aceasta nu era o opţiune.

Monotonia îi dezarticula gândurile. Prima decizie greşită din viaţa lui, destul de searbădă, de altfel a fost labirintul acesta. Terminase şcoala şi se înrolase voluntar în unitatea aceea specială. Trecuse cu bine de toate testele, apoi de perioada de pregătire. Prima misiune. Primul om ucis. Oricâtă pregătire avea, oricât de bine puse la punct erau programele de pregătire psihiatrică, asta nu se putea uita. Cu asta nu se putea dormi. Cel puţin nu liniştit. I-au spus ca se va obişnui şi la al cincilea va fi floare la ureche (piece of cake). N-a fost aşa. Şi-a făcut mereu datoria fără să se întrebe măcar. Prima întrebare şi-a pus-o cu trei zile în urmă. Aşa că a plecat. Era primul după mulţi ani care a plecat exact în ziua în care i-a expirat contractul. Nu avea nelinişti. Nici regrete. Doar că în momentul în care închidea ochii toate victimele lui îl vizitau. Toate. Şi nu pe rând ci de-a valma, fără a respecta vreo ordine. Nu se căinau. Nu strigau, nu plângeau. Doar îi ţineau companie. Niciodată nu erau acolo când avea ochii deschişi, dar în clipa în care îi închidea… Se învăţase cu ei. Nu avea remuşcări în sensul clasic al cuvântului. Doar întrebări. Majoritatea retorice. Şi câteva răspunsuri. Ale lui, nu ale celor care ar fi trebui să le dea.

Îşi purta mai departe frustrarea pas după pas, colţ după colţ, clipă după clipă. Nu putea renunţa. Nu renunţase niciodată. Nu lăsase pe nimeni în urmă nici măcar când i se ordonase asta. Mai mult, i-a adus pe toţi acasă vii. E adevărat ca doi camarazi muriseră după aceea pe patul de spital, dar el îi adusese vii. Cum ar fi să renunţe acum? De ce nu? Nu mai era o chestiune de viaţă şi de moarte. Oare? Chiar, ce ar avea de pierdut dacă o dată, măcar o dată, ar spune: „Destul! Gata! Nu mai vreau!”? Astea nu erau gândurile lui. Jocul ăsta stupid îl tâmpea.

Meandrele acestea atât de perfecte ar fi stârnit furie în el dacă n-ar şti să şi-o controleze. Nu de furie avea el nevoie. Furia e inamicul logicii. Iar pentru a rezolva, cumva, labirintul avea nevoie de logică. Doar de logică. Deşi până acum nu dăduse roade. Poate că furia era rezolvarea. De când furia e rezolvarea a ceva? Atât de perfect drepţi erau pereţii şi podeaua şi tavanul, şi atât de uniformi încât uneori nici nu ştia dacă nu cumva se deplasa atârnat de tavan cu capul în jos. Pierduse de mult noţiunea timpului iar acum şi noţiunea spaţiului se distanţa de simţurile sale. Parcă trăia doar pentru scopul de a ieşii de aici. De fapt nu ăsta e scopul pentru care trăim: să ieşim de undeva? Atât de tare semăna labirintul acesta cu viaţa însăşi. Clişeu mărunt, dar aşa i se părea. Atât de multe decizii de luat pe metru pătrat. Atât de multe cotituri şi fundături şi coridoare sinuoase. Atât de multe. Gândurile lui o luaseră razna dar bine că mai era încă în toate minţile. Deşi până şi asta era o chestiune relativă.

În momentul în care o oboseală grea, venită din interior parcă, din suflet şi nu din muşchi, pusese stăpânire pe el văzu ieşirea (sau intrarea?). În momentul acela toata furia se stinse şi o uşurare imensă îl cuprinse. Nu mai conta nimic. Nici vină, nici frustrări… Nici măcar amintirea lor. Doar să iasă. Să vadă soarele pe care îl simţea încă arzându-i faţa.

Al şaselea simţ, educat de atâtea şi atâtea ori îl avertiză şi de data aceasta doar că prea târziu. Recunoscu explozia după suflul ce-i sfârteca trupul şi după aerul fierbinte ce-i cocea plămânii ca într-un cuptor. A ştiut că sunt ultimele clipe, dar ce lungi păreau. Şi nici măcar nu-şi retrăia viaţa aşa cum se zicea. Apoi văzu, în sfârşit OCHII. Ochii aceia minunat de stranii, de o culoare imposibil de definit, nici verzi, nici albaştri, nici căprui, dar şi verzi, şi albaştri, şi căprui. Ochii aceia debusolant de calzi. Şi atunci înţelese… Sau doar crezu? Apoi…

***

“Stânga... stânga... dreapta... dreapta… stânga... stânga… dreapta...”

Blestema clipa în care se lăsase convins să accepte jocul ăsta stupid. Auzi "Labirintul norocului". Vor avea noroc dacă vor scăpa cu viaţă după ce o sa iasă el de aici. Asta dacă va ieşi…

Alba Iulia - iulie 2014