Scrisoare de iarnă… m-aş face

Iarna mă pândeşte la fiecare colţ de lună, la fiecare umbră de arbore împlântat în sufletul pământului. Iarna mă pândeşte cu ninsori ca răgete de fiară flămândă, să mă înşface şi să mă mestece între troienele ei ascuţite ca nişte dinţi de carnasier înfometat înadins. M-aş transforma în om de zăpadă dacă n-ai fi tu să mă încingi până dincolo de fierbere sau până dincolo de punctul de topire. Atât de mult îmi place zăpada încât om de zăpadă aş vrea să fiu dacă n-aş fi ce sunt acum: îndrăgostit de tine până la capătul timpului şi înapoi.

Ce fiară mitologică devoratoare de zile şi devorată de timp e iarna asta! Bestie cu chip angelic părând că-mi îngheaţă drumurile şi dorurile, poftind la visele mele. Ştii ce e ciudat? În încercarea ei de a se hrăni cu visele mele nu face altceva decât să le amplifice exponenţial. Asta a făcut iarna, a troienit universul cu visele mele umplându-l. Troian m-aş face dacă nu m-aş topi în braţele tale ca secunda în timpul prelins dintr-un ceas dezarticulat ce măsoară doar fazele lunii. Şi ce chip sublim capătă iarna sub lună… Dar departe de chipul tău sub mine răsărind deasupra mea... Lumină de zăpadă crescând din lumina stelelor e pielea ta, dar caldă, fierbinte... Atât de fierbinte încât mistuie dorinţe creând doruri şi creează doruri mistuind simţiri... Zăpadă crescută din lumină de lună pielea ta rotunjindu-ţi formele desăvârşite pe care alunecă tăişul de patină al dorurilor mele.

Fiară hămesita cu dinţi de ger muşcând din luna şi stelele gândurilor mele e iarna asta. Reptilă feroce pândind la colţuri de timp sau prin desişul orelor fără tine. În ger m-aş preface. Într-un ger ca un şarpe să muşc din trupul tău felin revărsându-mă apoi ca un venin al stării de iubire în sângele tău clocotind într-o inima fierbândă. Ce urme aberant-abstracte ar lăsa gerul-eu-şarpe muşcând cu dinţi viperini din trupul tău încălzit nebuneşte de dragostea flămândă ce-mi duci. În şarpe cu sânge atât de rece încât parcă gerul suprem mi-ar curge prin vene m-aş preface în iarna asta cu vânturi galopante prin circumvoluţiunile inimii mele transformată în creier de pofta nebună de tine şi de toate ale tale.

Ţurţurii avântaţi spre pământ par nişte săbii… nişte dinţi-săbii din gurile unor fiare antediluviene, guri căscate spre niciunde aşteptând să înşface timpul lichefiat de frigul lipsei de tine sfârtecându-l şi înghiţindu-l în hălci mari, mai mari decât veacurile în care fiarele preistorice au stat înţepenite aşteptând Dezgheţul. Guri avide cu dinţi-săbii create de un demiurg dement – gerul – de parcă ar vrea să îngheţe lumea şi de spaimă, nu doar de frig. Balaur – dragon m-aş face în iarna asta să suflu foc de gheaţă pe lume de n-ai fi tu să mă eliberezi de temerile mele, să-mi scoţi dragostea la lumină transformând-o în soare de viaţă dătător încălzit şi încălzindu-ţi sânul de veneră absconsă şi absolută.

Dar cel mai bine iarnă m-aş face în iarna asta. Iarnă să cad ninsoare de dor pe pletele tale, pe umerii tăi, pe şalele tale şi sub tălpile tale. Să fulgui pe buzele tale a dragoste şi dor ca să poţi simţi cum mă topesc în tine, prin tine, trecându-ţi în sânge ca o substanţă dezirabilă, necesară pentru accesarea fiecărei clipe viitoare. Iarnă m-aş face să te încălzesc sub neaua-eu păstrându-ţi căldura, bizar, sub marea de alb congelată de suflarea fiarei hămesite în care s-a transformat iarna asta.

Dar nu mă pot face nici fiară flămândă cu gerul ca sânge alb nici iarnă ningândă cu fulgi de dor peste tine pentru că eu sunt ce sunt: eu sunt tu trăind în carnea mea, în nervii mei, în sângele meu, simţind sentimentele mele, aşa cu tu eşti eu suprapus peste retina ta, ascultând prin timpanele tale, vorbind şi sărutând cu buzele tale… Ştii ce mai aştept? Îngheţul total ce ne va lipi jumătăţile de trup în ceea ce am fost cândva, undeva… Frigul acela unic ce ne va prinde aşa îmbrăţişaţi cum suntem şi care îşi va da seama că fiind un singur suflet nu avem voie să stăm despărţiţi, iar noi, regăsindu-ne fiecare aripa pereche, ne vom înălţa în timpul încremenit ca o boabă de chihlimbar suspendându-ne deasupra de tot şi de toate.

Iarnă face-m-aş? Fiară face-m-aş? Aş… Face-m-aş ceea ce sunt păstrându-te aşa cum tu păstrându-mă… Păstrându-ne pe noi nouă…

Să ai câte o zi mirifică în fiecare clipă a vieţii tale.

Eu, grădinarul rozelor din inima ta, pentru tine, femeia sufletului meu…

Alba Iulia 12-20.01.2015

Dialoguri – momente sublime

Stăteam tolănit în fotoliu într-o dulce lenevie fizică, învăluit în căldura aproape maternală a interiorului, amplificată de priveliştea dansului unui mesteacăn desfrunzit pe cântul vântului iernatic ce ne căuta la sfârşitul acelei toamne nepereche. Lipseau câteva flori de gheaţă de pe suprafaţa ferestrei pentru ca priveliştea să fie desăvârşită. Sorbeam arar din ceaiul roşu cu lămâie. Ar fi mers mai bine cu un pic de scorţişoară şi un strop de rom... S-ar fi potrivit mai bine cu vremea. Dar era bine. Era cald şi bine de parcă am fi în bacovianul Decembre. Căzusem pe gânduri, noroc că nu mi-am scrântit nimic, fără un motiv anume. Încercam exerciţii de imaginaţie cu greutăţi din ce în ce mai mari. Începusem cu frunzele mesteacănului şi ajunsesem la drumuri prin doruri. Trecusem prin burguri cu rezonanţe teutonice aşezate pe râuri calme cu castele răsărite printre ele ce începeau să semene tot mai tare cu orăşelele din poveştile fraţilor Grimm. Trecusem prin păduri de brazi aruncându-şi spre cer degetele ace spre a străpunge distanţe aiuritoare. Prin timp şi ere mitologice trecusem preschimbat când în lup când în piatră arzândă. Acum călătoream pe drumuri de doruri încercând să desenez nişte flori de gheaţă la fereastra ei încuiată înspre lumea din jur de parcă ar vrea să ne apere dragostea de orice imixtiune. Şi le desenam de parcă pentru ea ar fi fost făcute. De fapt pentru ea erau făcute…

Paşii ei uşori, estompaţi de papucii de casă pufoşi, mă aduc înapoi în fotoliu. Certitudinea cănii din mâna mea stângă, dreapta era ocupată să-mi susţină gândurile, şi mirosul ei m-au făcut să ştiu că nu era vis. Adică e vis. Orice clipă cu ea, indiferent că e departe sau nu, că e doar în sufletul meu sau şi în braţele mele e un dulce vis trăit aievea pe ţărmure de timp. Încercam să ţin ochii închişi cât mai natural ca să mă poată întreba. Şi m-a întrebat:

- De ce ţi-e dor?

Se aşezase la picioarele mele cuprinzându-le în braţe şi rezemându-şi capul pe genunchii mei. Îi simţeam trupul prin capotul gros de baie şi, fără măcar să-l ating, i-am ghicit părul ud. Atunci ieşise de la duş.

- Nu sta jos. Ai să răceşti.

- Nu schimba subiectul, a zis pe un ton cu care te adresezi unui copil obraznic.

- Ştii bine că mie nu mi-e dor de locuri sau de lucruri.

- Atunci reformulez: de cine ţi-e dor?

- De tine, am răspuns fără a deschide ochii.

- Asta e prea de tot. Cum să-ţi fie dor de mine dacă eu sunt aici?

Degeaba s-a străduit să ascundă zâmbetul în spatele tonului mirat şi superior, îl simţisem de parcă l-ar fi afişat cu majuscule. Îi spun asta şi, deschizând ochii şi împlântându-mi verdele în ai ei, continui:

- Mi-e dor de tine în fiecare clipă din fiecare clipă a fiecărei clipe. Ştiu că ştii, simt că simţi asta, frumoaso.

- Cum e un zâmbet cu majuscule?

- Aşa ca al tău. E un zâmbet care se vede din lună…

- Iarăşi vrei să-mi vorbeşti de lună?

- Dacă mă mai întrerupi nu-ţi mai vorbesc…

- Nu mă ispiti…

Şi privirea ei m-a purtat prin efluvii de dorinţe şi doruri. Am mângâiat-o pe părul ud, iar ea nu s-a mai eschivat. Îi plăcea s-o mângâi pe păr, dar nu când era ud. Îmi trecuseră prin cap nişte idei şi mi-am dat seama că ochii mei le trădaseră când mi-a spus:

- Mai târziu… Acum vreau să ştiu.

- Un zâmbet cu majuscule e un zâmbet ce se vede din lună sau se mai poate vedea cu sufletul.

Din nou mă răsfaţă cu zâmbetul acela.

- Dacă ai ştii cât de frumoasă eşti şi cât de adânc mă răscoleşti cu zâmbetul acesta.

- De ce sunt frumoasă?

Întrebare fără pic de cochetărie, ca şi cum ar întreba ce mai face mesteacănul de vis-a-vis.

- Pentru că te iubesc, zic zâmbind pentru că îmi dau seama ce o să spună.

- Cum adică sunt frumoasă pentru că mă iubeşti? Ce, dacă nu m-ai iubi n-aş fi frumoasă?

Părea uşor înfuriată, dar eu ştiam. Îşi juca „rolul” doar ca să mă provoace. Iar eu asta aşteptam.

- Nu iubito. Tu eşti frumoasă oriunde, oricând, dar nu oricum. Tu eşti Frumoasă. Punct. Fără explicaţii, fără justificări. Tu eşti frumoasă pur şi simplu.

- Da, ştiu. Toate femeile sunt frumoase pentru tine, se prefăcuse ea supărată în continuare.

- Din nou trebuie să spun "nu". Toate femeile sunt frumoase. Atât. Nu doar pentru mine, replic eu serios.

- Da. Aşa. De fapt parcă ziceai "toate femeile sunt frumoase, cel puţin prin perspectiva maternităţii pe care ar putea-o duce." Eu zic că te înşeli. Ca să fii femeie trebuie să ai talent pentru aşa ceva. Dacă vrei să te iert trebuie să dezvolţi ideea, a zis ea "supărată" în continuare.

- De acord, dar prima dată aş vrea să mă săruţi ca să mă inspiri, marșasem eu.

- Şi dacă vreau să te expir?

- Nu cred că mă poţi expira dacă nu mă inspiri. Eventual mă poţi extirpa.

- Asta ar însemna operaţie pe cord deschis, iar mie mi-e teamă de ace.

S-a ridicat, m-a sărutat în aşa fel încât şi bruma de inspiraţie se duse, şi s-a aşezat pe canapeaua din faţa fotoliului având grijă să-şi ascundă sub capotul mare, gros şi alb toata goliciunea ce s-ar fi putut ivi accidental… sau nu.

- Asta ca să nu te distrag, zise, iar zâmbetul care urmase a fost cât pe ce să mă facă să las baltă orice dizertaţie.

- Aşa, am zis mai mult pentru a avea timp să trag aer în piept şi să-mi adun gândurile în jurul ideii ce trebuia expusă. Zici că a fi femeie e un talent? Ei bine nu. A fi doamnă, e un talent, a fi soţie e un talent, a fi amantă e un talent...

- Talentul ăsta nu-mi place...

- Astea ţin de educaţie, de cultură, de religie. Dar femeie te naşti...

- Cum să te naşti femeie? m-a întrerupt revoltată

- Care e diferenţa dintre o domnişoară de 25 de ani şi o doamna de aceeaşi vârstă? Nu discutam de concepţii, de experienţe, sau de alte lucruri relative, ci strict biologic, morfologic, dacă îmi permiţi expresia.

- Himenul, dar...

E rândul meu să o întrerup.

- Exact. Pentru asta meriţi o sărutare.

- Continuă, zise cu aerul superior cu care o regină antică s-ar fi adresat unui aventurier ce încerca să-i cotropească regatul.

- Dacă himenul e diferenţa dintre ele, iar diferenţa dintre o domnişoara de 25 de ani şi una de 12 aproape nu exista... înseamnă ca toate trei sunt femei. Nu tu spuneai că om te naşti?

- Care toate trei?

- Încep să cred că nu mă urmăreşti.

Se îmbufnă.

- Aşa. Femeie te naşti. Mamă, soţie, amantă devii. Aşa cum devii medic, profesoară, croitoreasă sau bucătăreasă. Aici îţi trebuie talent.

- Cum adică îţi trebuie talent să fii mamă?

- Iubito... Câte mame rele există pe lumea asta? Pentru că şi mamele sunt oameni. Câte mame denaturate există. Asta înseamnă că toate femeile pot deveni mame, naşterea îţi dă titulatura de mamă aşa cum un spermatozoid îl face pe bărbat tată. Şi totuşi mamă (sau tată) devii. Dar nu despre lucruri urâte vreau să-ţi vorbesc. O MAMĂ, aşa cum e mama mea sau cum a fost mama ta e feminitatea supremă. E feminitate la superlativ. Ce poate fi mai frumos decât o mamă? Ce poate fi mai aproape de dumnezeire decât facerea? Noi ne chinuim să-l căutăm pe Dumnezeu prin tot felul de biserici, prin toate cerurile, prin toate cotloanele când el e atât de aproape de noi prin femeia care devine, care va deveni sau care ar fi putut deveni mamă.

- Asta am vrut să te întreb: ce facem cu femeile care NU pot procrea, cărora li s-a refuzat aceasta"onoare"?

- Nu le refuza nimeni nimic. Nu pot procrea, dar ar fi putut. Nu am toate răspunsurile. Nu ştiu ce pedeapsă e asta. Nici nu ştiu dacă e pedeapsă. De asta am spus "prin perspectiva maternităţii pe care ar putea-o duce." Când vezi o femeie nu ştii dacă e inginer sau casnică, director sau femeie de serviciu, dar ştii că există toate şansele să fie mamă. Şi cum nimic nu poate fi mai frumos decât a fi mamă, atunci nimic nu poate fi mai frumos decât a fi femeie, deci toate femeile sunt frumoase.

- Dar sunt unele mai frumoase ca altele.

- Asta, din nou, ţine de cultură, de experienţă, de religie. Într-o vreme erau la modă femeile rubensiene. Acum sunt la modă anorexicele. Singurul criteriu rămas valabil - sânii. Dacă supui asta la vot de-a lungul istoriei vei vedea ca bărbaţii vor vota în număr mare sânii mari. Asta cred că li se trage de la sechelele din copilărie ca rezultat al faptului ca nu au supt destul la sânul mamei. Sau nu au supt cât ar fi vrut.

- Tu cum preferi sânii?

- Eu ii prefer pe ai tăi pentru ca la ei "muncesc".

Zâmbetul ei întins ironic pe toată faţa îmi spune că ar fi vrut să mă combată, dar tăcerea îmi spune că ar fi bine să continui.

- Problema femeilor nu e că nu ştiu să fie femei. Problemele femeilor sunt ideile preconcepute impuse de cultură şi de religie. Am văzut zilele trecute un filmuleţ al unor asiatici, indieni cred. Acţiunea era ceva de genul: doi derbedei atacă o tânără, apoi apar rând pe rând bărbaţi tineri purtând însemne ale diverselor religii, hinduismul, budismul, jainismul, creştinism, islam, etc, care fac cerc în jurul tinerei apărând-o. Cel mai memorabil cadru e cadrul final. Un cadru static cu un înscris în engleză. O traducere destul de exactă e: "Religia protejează femeia. A proteja femeia e o religie." De acord, dar doar cu partea a doua. A proteja femeia, si prin femeie OMUL, ar trebui să fie o religie mondială. Prima parte e la fel de masculină ca însăşi religia. Femeia a fost oprimată mii de ani de religie şi de cultură. Nu-mi vorbi de Maica Sfântă sau de atâtea alte sfinte. Femeia a fost mereu pe locul doi când ea ar fi trebuit să ocupe primele zece locuri. Şi aici vorbesc de femeia la toate vârstele ei. Ştii ce mi se pare cel mai ciudat. Că deşi religia a fost atât de nedreaptă cu femeia, femeia îi rămâne cel mai fervent susţinător. Religia a interzis ascensiunea femeii, dar ea asigura ascensiunea religiei. Bine măcar că după doua mii de ani de creştinism şi după cine ştie câte mii de ani de alte religii opresive femeia totuşi se trezeşte. Ce mă supără e că are nevoie de ajutorul bărbatului să o facă. Adică nu are, dar îl cere. Şi daca nu cere ajutorul atunci cere acordul acestuia. Şi încă ceva ce mă deranjează. Atâţia ani de oprimare fac acum ca femeia să vrea să uite scopul acela care o apropie cel mai mult, sau mai tare?, de Dumnezeu şi anume al maternităţii. Atâtea milenii în care a fost obligată să fie doar mamă şi/sau soţie a făcut-o să nu mai vrea. Iar dacă se va întâmpla asta atunci îşi va pierde feminitatea ca şi concept, pentru că restul vor fi tot acolo, iar asta ar putea să o urâţească. N-aş vrea sa fiu pe aici când lumea va cunoaşte femeia urâtă.

- Eu de ce sunt frumoasă?

Fără dulcegării, fără falsa modestie, fără altceva decât curiozitatea unei femei frumoase de a ştii de ce un bărbat o consideră frumoasă. De ce bărbatul care o iubeşte o consideră frumoasă.

- Prima dată eşti frumoasă pentru ca aşa te-a făcut mama ta şi aşa te-a înzestrat natura sau bunul Dumnezeu, apoi eşti frumoasă prin prisma dragostei ce-o împărtăşim. O femeie iubită e foarte frumoasă, o femeie ce iubeşte este tot foarte frumoasă, dar o femeie ce iubeşte şi este iubită e frumuseţea întruchipată. Şi, în cel mai important rând, eşti frumoasă prin copilul tău. Chiar daca nu l-ai fi avut, Doamne fereşte, erai frumoasă prin cel sau cei pe care i-ai fi putut avea. Dar tu îl ai. Deci ai toate premisele să fii cea mai frumoasa femeie. Ştii ce-ţi lipseşte?...

- Mă întrebi?

- Da.

- Voinţa de a fi cea mai frumoasa femeie...

- Da iubito. Dar tu ştii asta, tu eşti conştientă de asta şi atunci ai să faci ceva cu asta. Iar când vei avea întreaga voinţă nu vei fi cea mai frumoasă femeie. Vei fi cea mai fericită femeie. Vei fi cea mai femeie femeie.

- Adică acum eu sunt femeie bărbat?

- Off, Doamne, doamnă!!!

Nici n-am apucat să termin exclamaţia că se şi repezise asupra mea ca o felina înşfăcându-mi capul şi strângându-l la piept cu forţa unei ursoaice dar cu gingăşia unui fluture, adică cu toata feminitatea ei comprimată într-o îmbrăţişare.

- Ştii că nu sunt cu totul de acord cu tine, dar am înţeles, din nou, cât de mult mă iubeşti. Cred că ai dreptate, pot fi cea mai fericită femeie, dar nu de voinţă am nevoie, ci de dragostea ta. Vreau să-mi mai spui ceva... ce sunt eu pentru tine?

- Asta e greu de tot...

- Adică nu ştii ce sunt...

- Adică nu-mi ajunge o viaţă de om ca să-ţi spun şi să-ţi arăt.

- De câte ai nevoie?

- De vreo câteva zeci, dacă nu de mai multe.

- Îţi promit că le vom avea. Până atunci fă-mi un rezumat.

- Nu ştiu dacă mă pricep. Să încerc. Eşti visul dimineţilor mele, eşti lumina amiezilor, eşti farmecul serilor, eşti odihna nopţilor, eşti dorul întruchipat în timp, eşti adâncimile şi înălţimile lumii, eşti ultimul meu vers şi prima mea literă, eşti sufletul meu, eşti dragostea mea, eşti dragostea mea frumoasă...

- Taci!!!...

Strigătul-şoaptă a fost sfârşitul acestei poveşti şi începutul alteia care poate va fi scrisă. Sau poate că nu. Important e că a fost trăită.

Alba Iulia 30.11.2014