Sărut mâinile,
dragostea mea frumoasă
Pădurea încastrată în
toamna tot mai întunecată mă uimeşte foşnindu-şi frunzele duse de mult din real
sub tălpile paşilor mei târşiţi de greutatea dorului ce-ţi duc. Am încercat un
exerciţiu de imaginaţie. Am încercat să cred că pădurea asta e pădurea aceea, pădurea
ce te străjuieşte. Nereuşit experiment. Nu pot confunda fagul, predominant aici
cu bradul, unic acolo. E adevărat că mai găsesc din când în când câte un
mesteacăn rătăcit, dar această asemănare nu face decât să accentueze diferenţele.
E invers ca la noi. La noi diferenţele ne completează făcând asemănările să fie
mai importante.
Soarele mai e
filtrat doar de crengi descărnate în desfrunzirea lor. Frunzele? În afară de
doua-trei rătăcite sunt plecate spre odihnă sau spre hrănirea pământului. Zici
că sunt somoni. Doar somonul urcă spre izvoarele natale spre a depune icre şi
apoi a muri pentru hrana viitorului. Aşa şi frunzele trec într-o altă formă a
fiinţei îngrăşând solul pentru mugurii viitori. Zilele de ce nu fac la fel? Zilele
de ce nu se transformă în hrană pentru clipele ce vor urma? Doar clipele
noastre împreună o fac. Fiecare clipă care trece hrăneşte o clipă care vine, de
aceea fiecare clipă nouă e mai frumoasă, mai rotundă, mai întreagă, mai clipă
plină de iubire decât cea care a trecut. Soarele ăsta e sărăcăcios de parcă
s-ar teme de iarnă. Sau poate doar se odihneşte pentru caniculele viitoare. Şi
soarele? Luna ar fi interesantă în postura de astru susţinut de siluetele
chircite ale arborilor. Zăbrelită de umbre şi împinsă spre înalt de iluzia
norilor sau a vântului tomnatic.
"Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier"1
Dar stelele din noi.
Stelele din noi ca îngerii şi demonii noştri, sentimentele. Vreau doar îngerii,
dar fără demoni n-aş fi om. Nici doar cu demoni fără îngeri n-aş fi om. Fără
ambii aş fi pom sau plantă. Oare plantele au sentimente? Nu conştiinţă, ci
sentimente. Lumina are conştiinţă? Conştiinţa de sine a luminii. Suflet?
Sufletul luminii. Asta să fie razele de lumină? Reprezentarea optică a
sentimentelor luminii? Cum ar arăta reprezentarea optică a sentimentelor
noastre? Ce irizaţii ar înnobila lumea? Cum ar reflecta din ochii tăi
refractând în adâncul sufletului meu…
Câtă linişte! Parcă
ar curge lichidă pe cărări. Frigul a gonit până şi gureşele vrăbii. Doar paşii
mei tulbură luciul liniştii. Aproape ca un sacrilegiu zgomotul paşilor mei dacă
n-ar fi frumuseţea undelor create. Sinusoide perfecte în plan vertical
purtându-şi forma spre nefiinţă de parcă sau născut pentru efemer. Cercuri
distorsionate de ele însele în plan orizontal. Cercuri întrepătrunse urmând
traiectoria mea prin lumi de ceaţă şi linişte. Câtă linişte! De parcă ceaţa asta
cu irizaţii solare ar fi un material magic ce absoarbe zgomotele lumii. Câtă
linişte! Şi cât de contrastantă faţă de zbuciumul dorului meu de tine. Cât de
încet cad frunzele din pomi. La ralanti cad. Contrastant faţă de clipele fără
tine ce se rup din mine cu furie tulburându-mi dorul.
De ce pribegeşti
prin lume când eu pribegesc prin pădure? Tu scufundându-te în sufletul meu când
eu mă scufund în tine toată. Tu rătăcind prin stări şi sentimente, eu rătăcind
prin dragostea de tine. Crezi că timpul acesta ce se desfrunzeşte ne va ierta
şi va mai reveni? Poate. Într-un alt anotimp, într-o altă viaţă. Dar cum nu
avem certitudinea nici măcar a acesteia… De aceea dilatăm timpul când ne
pierdem ochi în ochi? De aceea clipele de tandreţe durează ore? Dă-mi clipele
tale şi-ţi dau vieţile mele. Lasă-mi eternitatea dragostei ca să aibă ce să-mi
îndulcească enormitatea dorului.
Frigul mă goneşte
din pădure sătul parcă de divagaţiile mele zilnice. Doar ceaţa rămâne
atotcuprinzătoare de parcă cineva a pus-o stăpână peste lume. Lasă că o să se
facă mai frig şi să o văd atunci. Ceaţa şi pomii goi rătăciţi în meandrele
gândurilor. Mi-e nevoie de un ceai cald. Mi-e nevoie de un somn bun. Sper să
nu-mi adoarmă raţiunea… Simţirile mele nu pot adormi. De aia nu mă pot odihni.
Cum să dobândesc odihnă când simţirile mele străbat sute de kilometri în fiecare
clipă? Dar o să vină şi vremea odihnei. Pornesc pe urmele invizibile şi
indivizibile ale paşilor mei trecuţi. Poate reuşesc să rătăcesc drumul şi să
ajung la tine.
Să ai câte o zi
mirifică în fiecare clipă a vieţii tale.
Acelaşi grădinar al
rozelor din inima ta
1- Mihai Eminescu - Stelele-n cer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu