Sfinţia Sa PADUREA

În catedrala naturii, pădurea, mă simt EU. Acolo mă dor oasele sufletului de vibrările gândului. Acolo desluşesc limitele eternităţii. Acolo, cu mirosul muntelui în trup, mă simt mai aproape de veşnicie. Acolo ştiu cât sunt de imens şi de infim, de plin de sensuri şi de anost, de deştept şi de prost deopotrivă. Acolo, în susurul izvoarelor, pot să-mi port dorul imens ce mă mistuie. Acolo, sub dansul păsărilor, pot să-mi duc setea ce mă însoţeşte. Acolo, în murmurul frunzelor, pot să-mi târăsc foamea ce mă consumă şi de care nu mă mai scapă nici un RĂSĂRIT sau APUS. Nu mă mai satur  nici cu un tril de mierlă şi nici cu unul de cinteză. Mi-e o foame avidă de frumos, nu de măreţ, ci de frumos. De frumosul acela pe care numai natura îl ştie şi-l poate. Pe care doar oameni fără măşti şi cochilii îl au. Îmi e teribil de foame, dar ca să o pot alina trebuie prima data să mă aşez la masă. Şi asta cât mai repede, să nu mă devoreze pe mine. Şi atunci mă întorc în pădurea catedrală a naturii şi am să mă rog zeităţilor ei: frunzelor, florilor, gâzelor, păsărilor, lighioanelor de tot felul şi, mai ales, majestăţilor lor arborilor. Am să mă rog să-mi astâmpere setea şi foamea. Şi să-mi dea înţelepciune şi tărie. Să-mi ţină sufletul şi mintea treze. Iar vouă, cititorilor acestor rânduri, să vă dea sănătate şi tot binele din lume, toată dragostea şi toată înţelegerea.

Cu dăruire al vostru

Lucian Hişu

Alba Iulia 08.08.2013

Toamna...

Toamna se golește de frunze. Toamna se golește de flori. Toamna se golește... Se dezgolește. Fără pudoare, dar şi fără desfrâu, ne lasă să vedem pământul. Să ne dorim să-l gustăm. Ce e mai frumos ca o dimineaţă de toamnă când soarele încearcă să răzbată prin ceaţa subţire aruncând irizaţii stranii pe lucruri şi pe fiinţe? Ce e mai frumos decât o pădure colorată în culori, aproape, nefireşti oglindită într-un lac, râu, sau într-o baltă? Ce e mai frumos decât o după amiază ploioasă de toamnă când natura ne plânge spălându-ne păcatele, când lumea cu ale ei e filtrată prin perdeaua ce cade din nori?

Toamna se dezgoleşte, dezgolindu-ne de prejudecăţi, de regrete, de iubiri tardive, de false sentimente. Păcat că nu avem timp şi motivaţie s-o ascultăm predicându-ne despre iubire.

Toamna e anotimpul iubirii. De ce credeţi că toamna lasă frigul peste lume? Ca să ne facă să ne apropiem unii de alţii, să ne strângem în braţe. De ce ne cântă cu glas de vânt? Ca să putem adormi unii în braţele altora. Încercaţi iubirea toamna. Atunci e cea mai dulce. Atunci e coapta şi întreagă.

Toamna se dezgoleşte. Dar în nuditatea ei e naturaleţea sărutului. În nuditatea ei e naturaleţea sânului de femeie împlinită lăsat în mâna iubitului.

Toamna se dezgoleşte iubind pământul. Toamna se dezgoleşte uimindu-ne mereu. Toamna se dezgoleşte îmbiindu-ne s-o mirosim, gustăm, pipăim, ascultăm, vedem. Toamna se dezgoleşte spălându-ne sufletele şi minţile. Ce bine ar fi dacă am avea timp şi voinţă să o băgăm în seamă. Măcar să o băgăm în seamă.

Toamna se dezgoleşte în fiecare an pentru noi. Mereu pentru alţi "noi". Dar noi nu prea mai avem timp si vrere.

Toamna se dezgoleşte

Alba Iulia 30.10.2013

Scrisoare (imaginară) de dragoste şi călătorie

Aş vrea să scriu despre ploaia asta bulversantă, dar dorurile îmi dictează întoarcerea spre tine. Atât de crud e verdele în noiembrie şi-atât de dulce dragostea ce-ţi port de-mi pare că vine primăvara.

Drumul se aşează negru înainte, şi înapoi, ca un balaur desuet dispus sa se deşire spre destinaţia mea de astăzi. Drumul şi speranţele. Dealuri aşezate cu încetineală şi pătate acum de întunecimea pădurilor desfrunzite călătoresc pe ambele părţi. Râul, ce seamănă mult cu cafeaua ta cu lapte, mă însoţeşte pe stânga. Acum pe dreapta. Nu-l voi mai întâlni curând. Perspectiva se deschide deşi orizontul e mărginit de munţii cenuşii. Zic oamenii că la munte a nins. Daca ai ştii cât îmi doresc o ninsoare adevărată. Una, aşa, ca în fraţii Grimm. De ce asociez ninsorile cu poveştile în general şi cu fraţii Grimm în special habar n-am. Deci, îmi doresc o ninsoare "sănătoasă", ca o perdea deasă care să ascundă lumea de noi, sau pe noi de lume nici nu contează, atâta timp cât suntem noi. O ninsoare printre brazi la munte. De ce la munte? Simplu, acolo orizonturile sunt fie foarte aproape, fie departe tare. Depinde doar ce vrei să priveşti. Nu mă înţelege greşit, îmi plac câmpiile, dar vara. Nesfârşirile de alb, sau de orice altă culoare uni, sunt deprimante pentru mine. Dar la munte, şi iarna şi vara, nesfârşirile se sfârşesc repede. Într-un brad, într-un perete de stancă, într-un pisc... Doar nesfârşirea dragostei ce-ţi port rămâne adâncă. Apropo, nesfârşirea poate fi adâncă? Sau trebuie să fie înaltă?

Aglomeraţia şoselelor patriei mă aruncă în visare. Visez la sângele care-mi curge prin artere, vene şi capilare pentru tine. Sau din cauza ta? Nu, nimic nu e din cauza ta, decât poate frumuseţea ta. Dragostea mea nu e din cauza ta. E pentru tine. La fel şi dorul, fericirea, împlinirea, bucuria, dragul de tine sunt pentru tine.

Las şoseaua pentru un drum neasfaltat, desfundat rău (desfundat rău sau desfundat bine? Că e chiar bine desfundat). Plopii, ultimii rămaşi prin zonă după „măcelul” de acum câţiva ani, se înşiruie ca nişte santinele groteşti gata de onor cu baionetele zgâriind cerul. Chiar se vede o urma de sfârtecare în nori şi pe acolo curge soarele. Împuţinat de toamnă, dar curge. Mă gândesc la râurile, la fluviile, la oceanele, la universurile de dragoste ce curg între noi. Ce îşi întrepătrund valurile simţirilor. Mă gândesc la infinitul de fericire cu care mă umpli şi nu pot să nu strig către cer: Mulţumesc, Doamne, pentru tot. Apoi mă întorc înspre tine, călăuzit de dragoste şi dor, şi-ţi zic: îţi mulţumesc, doamnă, pentru tot, şi mai ales pentru că te iubesc.

Iată destinaţia de astăzi. Am venit aici parcă sperând sa te aflu pe tine toată, deşi ştiam că nu se va întâmpla asta. A fost ca o călătorie iniţiatică, de explorare. Doar că sfârşitul ei nu e cel scontat. Poate fi un bun antrenament. Şi totuşi mă uit spre ferestre încercând să te descopăr după perdele. Ce aş face dacă ai apărea? Ţi-aş mângâia sufletul. Atât.

Să ai o zi mirifică în fiecare zi a vieţii tale. 

Lucian Hişu

Alba Iulia 25.11.2013

Am învăţat

Am învăţat de la viaţă că sunt importante atât drumul cât şi destinaţia, depinde doar de unde priveşti.

Am învăţat de la flori că nu contează cât eşti de frumos dacă nu are cine să se bucure.

Am învăţat de la cer ca adevărul e unul singur chiar dacă cineva îl îmbracă în alte straie.

Am învăţat de la soare că lumina ta nu e a ta, e a celorlalţi.

Am învăţat de la ploaie că poţi să plângi, dar să nu-i faci şi pe alţii să plângă.

Am învăţat de la nori că oricât de departe mergi nu e bine sa te laşi purtat.

Am învăţat de la stele că oricât de adânc ar fi întunericul există ceva ce-l poate străbate, dacă există cineva, de partea cealaltă, să vadă.

Am învăţat de la univers că oricât ai fi de nemărginit eşti plin de lucruri mărginite.

Am învăţat de la lună că oricâte măşti ai avea, până la urmă tot ţi se va vedea adevărata faţă.

Am învăţat de la pomi că oricât ar conta rădăcinile, ramurile contează tot atât.

Am învăţat de la peşti că te poate purta curentul, dar te învinge doar dacă TU vrei.

Am învăţat de la pasările cântătoare că nu contează cât de frumos cânţi ci cine te ascultă.

Am învăţat de la păsările de pradă că oricât de sus ai zbura ar fi bine să nu pierzi pământul din ochi.

Am învăţat de la piatră că oricât ai fi de tare tot nisip ajungi; contează dacă în timpul acesta treci prin starea sfinxului din Bucegi sau a lui Venus din Milo.

Am învăţat de la scaieţi că nu e suficient să te agăţi de cineva.

Am învăţat de la spini că oricâte flori frumoase ai avea tot poţi răni.

Am învăţat de la noapte că sfetnicul bun nu ştie întotdeauna să dea sfaturi bune.

Am învăţat de la ziuă că nu tot ce e în lumină e luminat.

Am învăţat de la artă că frumuseţea dăinuie în ochii privitorului nu în opera însăşi.

Am învăţat de la negură că dacă te ascunzi s-ar putea să nu-i mai vezi nici tu pe ceilalţi.

Am învăţat de la funie că dacă eşti destul de tare poţi susţine multe dar nu foarte multe sau nu pentru mult timp.

Am învăţat de la cuvânt că poate răni mai mult decât o multitudine de gesturi.

Am învăţat de la gest că poate vindeca o rană provocate de mii de cuvinte.

Am învăţat de la nufăr că oricât noroi ar avea lacul frumuseţea e frumuseţea.

Am învăţat de la flacără că poţi să şi încălzeşti dar şi să distrugi; de tine depinde.

Am învăţat de la atom că oricât ai fi de mic poţi distruge sau crea o lume.

Am învăţat de la oglindă că cel mai bun psiholog sau critic al meu sunt eu însumi.

Am învăţat de la pat că atunci când dormi nu-i obligatoriu să te şi odihneşti.

Am învăţat de la apă că oricât te-ai spăla nu-ţi poţi spăla şi sufletul (sau sentimentele).

Am învăţat de la suferinţă că fără iubire nu poate exista.

Am învăţat de la iubire că fără adevăr nu poate exista.

Am învăţat de la prieteni că dacă iţi doreşti ceva cu adevărat din toată puterea ta ţi se va îndeplini, dar doar dacă faci ceva pentru asta.

Alba Iulia 18.10.2013