Pavajul ud din piaţa
breslelor sclipind abstract în licăririle soarelui ce încercă să se înghesuie
prin câteva spărturi firave de nor. Parcă ar fi irizaţii impuse de ochii tăi.
N-am stare, nu mă bucura nimic. Lipsa prezentei tale eteric-concretă îmi
lipseşte aşa cum toamnei acesteia îi lipseşte ruginiul frunzelor. Mă gândesc la
forma picioarelor tale prelungi încântând piatra dalelor. Mă gândesc la
culoarea mirifică a ochilor tăi îndemnând la zbor piatra negrei biserici
gotice. Prăbuşirea dealului cu teleferic peste vechiul oraş trezit la
postmodermism e atât de lină că pare încremenită în cristalul clepsidrei zeului
Cronos. Turnuri, albe sau negre, ziduri de cetate, bastioane purtând semnele
breslelor de mult trecute, pieţe pline, şi odată şi acum de târgoveţi,
gură-cască, calici şi bogaţi, cavaleri şi ţărani. Toate sunt goale şi seci fără
tine. Nici frigul nu mai e frig fără tine. Nici ploaia, ploaie. Nici toamna,
toamnă. Doar timpul pare timp dilatându-se în absenţa ta.
- De ce se dilată
timpul?
Îţi văd buzele
rotunjind spre perfecţiune cuvintele.
- De absenţa ta. Asta
e explicaţia absolută a relativităţii. Absurd de absolută.
- Iarăşi vrei să mă
ameţeşti?
- Da. Într-o piruetă
de vals. În doi paşi de tango. Într-un sărut încastrat pe veşnicie în buze de
chihlimbar ale dragostei-aducere-aminte.
- De ce se dilată
timpul de absenţa mea?
Şi te văd zâmbind cu
ochii, cu sufletul...
- O zi fără tine e
cât o eternitate în absenţa luminii, lumina mea.
- Eu sunt o oglinda.
Distribui lumina ta.
- Nuuu. Tu eşti
steaua mea polară, lumina mea astrală.
Încerc să te văd
diluând cărămizile clădirilor în şuviţele-ţi blonde, tulburând tic-tacul
ornicului şi vălurind stelele pe undele unei mări-munte. Păşesc continuu
printre amintirile încastrate în vechile arhitecturi. Timpuri uitate. Comedii
şi drame jucate sub felinarele stelelor imparţiale. Apoi pierdute, şterse...
Paşii mei amorţesc în lipsa prezenţei tale. Să nu mă mai laşi să plec fără tine
nici măcar la odihnă. Nu ajung. Nici aici n-am ajuns. Sunt undeva la mijlocul
drumului. Sau poate la marginea lui îmbrăţişându-ţi sânul de femeie coaptă la
soarele dragostei ce-mi porţi.
- Te iubesc. Să nu te
îndoieşti niciodată de asta.
- Nici măcar nu mă
întreiesc. Nici măcar… Dar mă întrezăresc. Mă întrezăresc mereu în ochii tăi,
rătăcind curbele spaţiului ce ne desparte.
- Ne desparte ceva,
cândva, undeva …?
- Nu, dar setea de a
te ţine în braţe, foamea de buzele tale şi dorul de ochii tăi mirific de verzi
prefac 200 de km în veşnicii de picături de ploaie.
Şi din nou ploaia ca
laitmotiv agăţat deasupra lumii şi stropii ei şiroindu-mi din creştet. Şi paşii
mei uşor grăbiţi şi tu mereu la celălalt colţ al clipei întrebând: „Mă mai
iubeşti?”.
- Nu. Nu te MAI
iubesc. Te iubesc mereu, şi mereu, şi mereu traversând primăveri şi toamne,
devalizând timpul, reducându-i toate semnificaţiile şi amplificându-i
inutilitatea.
- Ai aflat, iubitule,
că îmi eşti clepsidră curgând etern spre măsurarea dragostei, nu a timpului?
Clepsidra mea de dragoste îmi eşti, romanul meu. Şi eşti atât de frumos…
- Eu nu sunt frumos,
dragostea mea. Eu sunt frumos doar prin tine. Prin prisma frumuseţii tale. Îmbobocirea
ta mă înfrumuseţează.
- Tu eşti frumos.
Eşti foarte frumos, iubitule.
- Eu sunt stânga
dreptei tale. Sunt literele cuvântului tău. Sunt culorile ce-ţi alcătuiesc
tabloul.
- Ai vieţui cu mine
la margini de pădure?
- Aş vieţui cu tine
la margini de timp culegând clipe, şi ore, şi zile, şi ani într-o urnă
împletită din veşnicii.
Sunetul paşilor în
ritmul ticăitului ceasornicelor împrăştiate pe trotuarul pierdut în plouatul
oraş pare ritmul unui cântec alambicat. Pietrele, rânduite precum secundele în
minut sau minutele în oră, se transformă în case, biserici, şcoli, magazine…
unind de-a valma destine. Cerul vineţiu înveleşte clădiri şi drumuri, păduri şi
munţi, râuri şi mări, urmărind oameni ca martor meschin, spălându-i uneori,
înecându-i alteori, doar privindu-i adeseori. Şi toate acestea fără tine la
braţul meu. Fără concretul atingerii tale. Fără ochii tăi luminând tenebre în
sufletul meu. Doar glasul tău răsunând din telefon ghidându-mă printre
întâmplările zilnice ce ne alcătuiesc viaţa şi ne consumă timpul.
- Ştii cum ţine cerul
luna îmbrăţişată? Aşa te-aş îmbrăţişa, iubito. Aşa te-aş îmbrăţişa
acaparându-te spre zbor precum tu mă îmbrăţişezi zburându-mă spre dor.
- Vorbindu-mi de
pavajul ud îmi amplifici amintirile despre castani. I-ai uitat?
- Cum aş putea?
Martori aparent tăcuţi ai iubiri noastre primare. Cum aş putea? Şi ce mult
te-am iubit atunci cu dragoste de adolescent încercând să devină bărbat! Şi ce
mult te iubesc acum cu dragoste de bărbat încercând să rămână adolescent…
- Nici nu ştiam
atunci că aceea e dragoste. Dar ştiu că acum te iubesc mai mult decât atunci.
Iubitule!?
- Da, iubito.
- Te iubesc mai mult
decât mai mult. Te iubesc atât de mult încât nu cred că o să ştiu cândva cât de
mult te iubesc.
După amiaza asta
ploioasă îmi ascunde orizontul transformându-l într-o masă păstoasă. Distanţele
par mai mici, parcă lumea ar fi intrat la apă. Parcă am trăi într-o lume ca un
balon şi cineva ar fi dat drumul aerului. Aşa că şi tu pari mai aproape şi asta
mă intrigă: de ce nu te pot cuprinde în braţe? De ce nu te pot cuprinde în braţe
aşa cum te cuprind în suflet? De ce? La cât de dor îmi e de tine ar trebui să
pot străbate distanţele într-o clipire sau într-o bătaie de inimă.
- Bătaia ta de inimă
sau bătaia mea?
- Nu e totuna,
iubito?
- Nu e totuna. E una
singură îngemănându-se cu ea însăşi.
Noaptea coboară
grăbită vrând să ascundă ochiului ploaia. Reclame de neon amestecă ciudate
culori în lucirile trotuarelor ude. Ud sunt şi eu. Şi oraşul e ud. Cred ca şi
undele ce-ţi poartă glasul sunt unde de atâta ploaie. Luminile oraşului ud
tremură bezmetic, parcă de frig sau parcă de toamnă. Doar eu îndrăznesc să le
tulbur tremuratul. Nu sunt trecători. Doar automobile. Nici măcar păsări nu
sunt. Doar avioane. Parcă ne-am industrializat de tot. Cetăţuia doar, iluminată
straniu, mai deranjează monotonia undă a cerului.
- Ai vrea să zbori
răvăşind norii. Aşa-i?
- Atâta timp cât îmi
eşti aripă, iubito.
