Senzaţia de
nemişcare îi strepezea gândurile. Să fi fost din cauza lipsei oricărui punct de
reper? Şi totuşi nu. Era doar o senzaţie. Vedea vela umflată şi siajul lăsat un
urmă, dar senzaţia de înţepenire nu dispărea. Marea era calmă. Prea calmă
pentru o mare şi cu atât mai puţin pentru un ocean. Să fie pe un lac? Nu
cunoştea nici un lac cu apă sărată atât de mare, dar… Cine putea ştii? Nici
măcar nu ştia cum ajunsese aici. Se „trezise” pur şi simplu navigând în vasul
acesta, pe apele astea ireal de calme sub cerul acesta straniu de gol. Nu ştia
de când „zace” aşa la mila curenţilor de apă şi de aer. Nu ştia să navigheze.
Avea habar să se orienteze, dar după ce? Nu găsise nici hartă, nici busolă, iar
despre soare sau stele nici nu putea fi vorba. Aproape uitase şi cum arată. Şi
apoi nici nu ştia unde se află. Singurul „reper” era orizontul. Atât de rotund
încât părea un cerc desenat pe propriul creier. O linie constantă de jur
împrejur acolo unde verele cremos al mării se unea cu acea culoare greu de
definit a cerului. Parcă gri, dar parcă nu. Iar luminozitatea îi dădea dureri
de măsele datorită constanţei nefireşti. Nimic nu avea umbră. Nici el, nici
catargul, nici vela.
Şi nu se întuneca.
Şi nu avea amintiri. Lumina aceea ternă i le ştersese. Simţea pierderi. Simţea
că pierduse ceva. Dar ce? Când? Acum îşi amintea că-i plăcea să gătească. Acum
îşi amintea că-i plăcea să gătească pentru o persoana dragă, deşi o făcuse rar.
I se părea că-şi punea sufletul în vasul cu ingredientele. Dar îi fusese luată.
Şi odată cu ea şi plăcerea gătitului. Rămăsese doar necesitatea. Şi fiica lor…
Cum putuse uita asta. Dar nu uitase. Amintirea aceasta stătuse latentă. Oare
unde era fiica lui acum? De câtă vreme nu mai ştia nimic? Unde se rupseseră
toate? Unde se ascunseseră, parcă într-un joc de-al copilăriei? Şi plăcerea de
a călători îi fusese luată. Şi farmecul apusului sau al răsăritului. Pierderi…
Cuvântul, sau mai bine zis sentimentul, care îi trezea amintirile. Şi cât de
mult se prăbuşise în hăul deznădejdii… Apoi apăru EA ca un miracol. Şi iubi din
nou. Şi găti din nou, mai mult ca înainte. Şi călători din nou. Şi se bucură
din nou de apusuri şi răsărituri, de ploi, de stele şi lună… Dar ea fugi. Fugi
atât de departe încât n-a mai putut s-o ajungă nici măcar cu gândul. Fugi atât
de departe ducând cu ea şi dorinţe şi plăceri şi rugi şi nevoi şi tot ce ar fi
putut el face. Parcă îi mai trimitea câte o vorbă din când în când răscolind…
pierderi. Măcar despre ea mai ştia câte ceva. Arar, prea arar, dar ştia. Astea
erau toate amintirile. Sau, mă rog, de astea se legau toate amintirile pe care
le putea trezi. Şi dorurile.
Lumina asta tâmpă
îl siluia. Îşi căută de lucru. Înnodă câteva funii încercând să determine
adâncimea apei. Fără rezultat. Apoi îi trecu prin cap sa afle viteza cu care se
deplasa. Improviză un balast pe care îl legă de un colac de salvare de care
legă apoi un capăt al funiei şi lăsă colacul în apă. În momentul în care funia
începu să se deruleze numără secundele. La 10 se opri şi recuperă funia
măsurând-o cu cotul. Noroc că îşi cunoştea corpul chiar şi din acest aspect.
Repetă procedura de trei ori şi de fiecare dată obţinu cam aceleaşi valori:
60m/10s. Asta însemna 6m/s, adică ceva peste 21km/oră. Măcar acum era sigur că
se mişcă. Dar era mult? Era puţin? Se deplasa rectiliniu sau, Doamne fereşte,
în cerc? Se apropia de un ţărm sau se îndepărta? De ce răspunsul la o
întrebare, oricât ar fi el de corect, naşte alte întrebări? De ce întrebările
cresc exponenţial pe măsura aflării răspunsurilor? Şi ce te faci cu întrebările
fără răspunsuri? Ar fi vrut să mai muncească ceva, cum ar fi să măsoare
înălţimea catargului, suprafaţa velei, dar lipsa umbrelor îi îngreuna misiunea.
De obicei îi plăcea lucrurile grele şi ştia că ar fi găsit soluţii, dar îi
dispăruse cheful aşa cum îi şi apăruse.
Senzaţia subită că
e privit puse din nou stăpânire pe el. Nu se temea. De ce sau de cine să se
teamă. Ajunsese la atâta blazare încât frica dispăruse de mult consumată de ea
înseşi. Şi totuşi perechea aceea de ochi, de unde ştia că e pereche?, îi
răscoleau toate temerile. Îi sfredelea trupul ca să îi exploreze sufletul. Ce
spera să găsească acolo? Ce credea că poate el ascunde? De ce nu-l întreba? Ar
fi răspuns sincer la orice fel de întrebare aşa cum făcuse aproape toată viaţa
încât uitase să mintă. Adică minţise şi el dar atât de prost încât nimeni nu
i-a crezut niciodată nici o minciuna şi atunci renunţase. Când voia să mintă
tăcea. Încercă şi de data asta să se concentreze pe tăcere dar privirea aceea… Ştia
că e imposibil şi „trăgea” de el să nu se întoarcă de data asta, dar privirea
aceea înfiptă ca un fir de lavă topită în ceafa lui îl durea atât de tare încât
până la urmă cedă. Şi totul se transformă într-o furie imensă când nu află
nimic altceva decât acelaşi peisaj dezolant. Ar fi vrut să zică peisaj marin
dar nici măcar peisaj nu era. Cel puţin nu în sensul clasic al cuvântului. Dacă
un peisaj poate fi format din două culori atunci acesta era… Aproape îi scăpase
o înjurătură. De ce? Pentru ce să înjure? Ca supapă de refulare? Nu avea
nevoie. Mai bine să acumuleze energie, chiar şi negativă. Poate se transformă
într-o bombă umană imposibilă ce va rupe timpul dacă spaţiul se va comporta
diferit…
Monotonia
orizontului îi trezi din nou amintiri. De fapt îi aduse din nou în atenţie singurele
amintiri ce le avea. Iar ele, amintirile, îi amplificară starea de derizoriu
ce-l măcina. N-avea regrete legate de trecut. Singurele lui regrete erau legate
de prezentul acesta, de realitatea (?) aceasta disimulată într-o rătăcire pe un
ocean care nu era al lui şi nici pentru el, într-o ambarcaţiune care nu-l
reprezenta şi cu nişte amintiri parcă împlântate artificial în creierul pe care
îl mai avea. Obosea. Groaznic de tare obosea. Chiar şi fără activitate fizică.
Ciudat era că fizic se simţea tot mai obosit. Îşi adusese aminte că s-a mai
simţit o dată aşa. Ba nu, de doua ori. Prima dată când ea îi fusese luată şi a
doua oară când ea, cealaltă ea, fugise. Atunci ar fi vrut să fie şters efectiv
din memoria oamenilor şi a locurilor care îl suportaseră. Nu să moară, ci să
dispară pur şi simplu ca şi cum n-ar fi existat niciodată. De fiecare dată
amintirea fiicei lui îl ajutase. De fapt nu amintirea ci prezenţa ei. Acum nu
mai avea nici asta. Pierderi… Şi găsiri, sau regăsiri, e adevărat. Dar
pierderile primau. Şi ca răscolire, şi ca intensitate, şi ca număr… Deveniseră
viciul lui, drogul lui… Dependenţa de durere! Tâmpită expresie, dar crunt de
reală. Abominabil de bine împlântată în existenţa lui această expresie:
dependenţa de durere. Nu fizică. Pe asta n-ar suporta-o. Avea, cum îi plăcea
lui să spună, „pielea subţire”. Nu suporta durerea fizică. Atunci Dumnezeu, sau
Mama Natură, sau vreun zeu păgân, sau soarta îi dăduseră ce putea duce. Şi a
dus. Mai mult decât a crezut vreodată că poate duce…
Din nou îl
zgândări orizontul acela ca un cerc împlântat în depărtare şi totuşi atât de
aproape încât părea desenat pe propriul lui creier. Atât de fad impersonal
desenat încât nu se putu abţine să nu gândească la cât de lipsit de imaginaţie
fusese creatorul acestor locuri. Şi dacă era într-un vis. Un vis tâmp lâncezind
în somn şi-n gând. Avea nevoie de un semn ca să se trezească? Dacă fusese
hipnotizat? Întrebarea asta îi provocă un râs sarcastic, dar chinuit, în capul
pieptului. Un râs care îi făcu plămânii să tresară dureros. Chiar era obosit.
Nu credea în prostii de genul hipnozei sau telepatiei, nu era adeptul teoriei
conspiraţiei. De fapt nu credea şi nu era adept. Atât. Nu credea decât ce putea
pipăi, gusta, mirosi, …iubi. Cu toate pierderile. Nu credea în ce vedea. Văzul
îl înşelase de multe ori, celelalte simţuri nu. Nici măcar sentimentele. Încă
iubea. Adică fără încă. O iubea. Chiar dacă veştile veneau rar. Avea o doză
atât de mare de naivitate şi inocenţă, unii îi spuneau prostie, încât să creadă
şi să ierte orice. Mă rog, aproape orice.
Deodată o
nelinişte stranie puse stăpânire pe el. Undeva în nesfârşirea regularităţii
orizontului apărea o neregularitate ca o singularitate tardivă şi totuşi
necesară. Credea că îi joacă feste imaginaţia sau că vederea lui a luat-o razna
din nou. Şi totuşi neregularitatea aceea creştea constant devenind o bucata de
uscat. Cât de mare nici nu conta, dar era suficient de mare încât să susţină
cel puţin o localitate. Când văzu aprinzându-se luminile la ferestre realiză
pentru prima dată că ziua scade. Venea noaptea? După cât timp? Scrâşnetul cu
care vasul se împlântă în nisip i se păru o întreagă simfonie. Mirifică.
Salvatoare. Şocul nu-l luă prin surprindere. Era pregătit să sară oricum şi
chiar o făcu. Dar ce urmă îl contrarie foarte tare. Căderea părea să nu se mai
sfârşească şi în loc să simtă apa simţi din nou privirea aceea înfiptă în
ceafă. Mai mult constată că se răsuceşte decât o făcu în mod voit în timp ce
căderea îşi urma cursul cu o încetineală desprinsă parcă dintr-un univers
imposibil cu legi răsturnate. Apoi îi văzu. OCHII. Mirifici, magnifici…
Rămăsese fără epitete ca să-i poată descrie. Aşa cum ei păreau să nu aibă o
culoare definită. Dar sentimentele şi stările pe care le transmiteau îi umpleau
sufletul până la refuz. Nimeni nu putea duce atât de mult, atât de măreţ, atât
frumos… Nimeni… Şi apoi…
*
Senzaţia de nemişcare îi strepezea gândurile.
Să fi fost din cauza lipsei oricărui punct de reper? Şi totuşi nu. Era doar o
senzaţie. Vedea vela umflată şi siajul lăsat un urmă…
Alba Iulia – septembrie 2014
