Despre gusturi (cel mai frumos oraş)

Aud des vorbe de genul cel mai frumos oraş este… X, ba cel mai frumos oraş este… Y, şi aşa mai departe. Aşa că am hotărât să vă spun care este cel mai frumos oraş în opinia mea şi am să o şi motivez.

Primul oraş, şi nu ca un clasament ci doar întâmplarea de ai fi primul din punct (sau din orizont) de vedere cronologic este Turda. Până nu de mult un orăşel încărcat de praful istoriei (?), în afara faptului că a fost castru roman nu are alte repere istorice marcante, şi de praful de ciment de la vestita fabrica din inima lui. Un orăşel aşezat pe un râu doar ceva mai răsărit ca un pârâu: Arieşul, dar care pentru mine valorează mai mult decât toate fluviile lumii. Un orăşel eminamente muncitoresc fără veleităţi nici măcar de oraş, darămite de municipiu. Şi totuşi… e oraşul meu natal şi asta îl face să fie cel mai frumos oraş din lume. Oraşul primei guri de aer, poluat sau nu. Oraşul cu gustul laptelui de la sânul mamei. Oraşul primului gângurit. Oraşul primei vederi şi poate chiar a primei revederi. Al primului cântec ascultat. Al primului plâns. Al primului râs, Al primului eşec şi al primei reuşite. Al primilor paşi, deşi fiecare pas ar trebui făcut ca şi când ar fi primul. Primul oraş al primelor trăiri. Oraşul trambulină. O trambulină spre imensitatea vieţii, spre sentimente, spre vreri şi vremi… Îţi mulţumesc oraşul meu de suflet… Îţi mulţumesc ţie, Primul meu Oraş. Îţi mulţumesc pentru ochii mamei, pentru braţele tatălui, îţi mulţumesc pentru tot deşi relaţia noastră a fost scurtă, eu îţi mulţumesc şi am să te port în suflet şi în minte oriunde voi merge, atât timp cât voi merge… Să fiinţezi, cel mai frumos oraş din lume.

Al doilea oraş, tot cronologic, pentru ca altfel sunt la fel de împlântate în sufletul meu, deci al doilea oraş e Deva. Tot un oraş fără mari veleităţi. Fără arhitectura spectaculoasa. Fără a se vrea altceva decât ceea ce este. Nici măcar natura nu e darnică. Aşezat cuminte în lunca Mureşului pare condamnat la anonimat. Dar e oraşul copilăriei mele. Oraşul primelor litere, al primului scris, al primului sărut. Al primei aventuri. Al primilor prieteni. Oraşul primei şcoli. Al primului dascăl adevărat: Doamna învăţătoare Cîmpean. Primul oraş al fraţilor mei. Oraşul primelor amintiri. Al primei poezii citite. Al primei poezii recitate. Al primei urcări pe scenă. Al primelor aplauze primite. Oraşul primei scalde. Oraşul primelor mere „furate”. Oraşul primului „raţele şi vânătorii” sau „maţe încurcate” sau „ţara, ţara vrem ostaşi”. Oraşul primului şotron. Al primelor note. Al primelor premii. Oraşul formării mele. Oraşul primei îndrumări spre omul ce am devenit şi care vă scrie acum. Îţi mulţumesc fiindcă exişti. Fiindcă ai fost tu. Îţi mulţumesc că toate acestea s-au întâmplat acolo… Am să te port în suflet şi în minte oriunde voi merge, atât cât voi merge… Să fiinţezi, cel mai frumos oraş din lume.

Al treilea oraş, de acum ştiţi că e doar cronologie, e Alba Iulia. Noroc cu Marea Unire pentru ca altfel nu cred că aţi fi ştiut multe despre el. Dar nu despre Marea Unire vreau să vă vorbesc. Din nou un oraş fără pretenţii. Din nou noroc cu cetatea Vauban. Noroc cu vinul care acum nu mai e. Şi cam atât. Şi totuşi… Oraşul adolescenţei mele. Oraşul primelor toamne sub castani. Oraşul primilor Profesori. Oraşul primei iubiri, deşi ulterior am aflat că n-a fost prima şi nici măcar iubire n-a fost. Oraşul primei poezii scrise. Al primelor roluri. Oraşul primei nopţi de amor. Oraşul unde mi-a fost frântă inima prima dată, între timp am schimbat-o (sic!). Oraşul unde am frânt prima inimă. Oraşul primelor prietenii trainice. Oraşul în care am iubit, am fost fericit, am pierdut, am iubit din nou. Oraşul unde am trăit. Oraşul unde am învăţat să iubesc cu tot sufletul, cu toata fiinţa mea. Primul oraşul al celei mai mari realizări a vieţii mele: fiica mea. Primul oraş al nepoţilor mei. Oraşul unde mi-am înmormântat tatăl şi iubita mea soţie. Oraşul unde m-am îndrăgostit a doua oară chiar atunci când eram mai convins ca nu se va mai întâmpla. Oraşul… cât de multe ar fi de spus… Îţi mulţumesc cel mai frumos oraş din lume. Am să te port în suflet şi în minte oriunde voi merge, atât cât voi merge…

Îmi place Cluj-Napoca, oraşul de suflet al tatălui meu. Îmi place Sibiul, oraşul unde mi-am perfecţionat pregătirea. Îmi place la nebunie Braşovul, Timişoara, Suceava, Baia Mare, Constanţa. Îmi plac Budapesta, Viena, Munchen, Frankfurt. Sunt frumoase. Au lucruri şi oameni şi clădiri, şi evenimente şi… ce mai vreţi. Dar n-au bucăţi din mine. Aşa că nu pot fi cele mai frumoase oraşe din lume. Chestie de gust. Nu? Acum mai am un oraş care aspira la titulatura aceasta: Aradul. Dar n-am să vă vorbesc, încă, despre motivele pentru care poate deveni cel mai frumos oraş din lume.

Lărgind noţiunea cea mai frumoasă ţara din lume e România. Pentru toate motivele amintite mai sus şi pentru altele omise voit sau nu. Dar nu uit nici o clipă că România e pe Terra. Nu cred că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu cea mai frumoasă ţara. Nu cred că suntem cel mai deştept popor, dar nici cel mai prost. Cred cu tărie că suntem oameni asemenea tuturor oamenilor. Că suntem la fel cu ghanezii, nemţii, chinezii, italienii, finlandezii, etc… Şi mai cred că avem ce să vedem şi ce să învăţăm unii de la alţii dacă ne ţinem minţile deschise departe de prejudecăți. Cred cu tărie că suntem ceea ce vrem noi să fim: cei care vor să fie lichele vor fi lichele indiferent de culoare sau orice alt criteriu, iar cei care vor să fie oameni vor fi oameni indiferent de vicisitudinile destinului. Îţi mulţumesc România. Îţi mulţumesc Terra. Îţi mulţumesc Ţie, Doamne, pentru tot.

 Al vostru

                                                                      Laurenţiu-Lucian Hişu

Alba Iulia 31.08.2014

Scrisoare de caniculă şi dragoste

Mă doare soarele ăsta diliu. Arde de mă doare. Şi când mă gândesc că mi-ai spus că pe tine nu te încălzeşte mă şi supără. Acum îl cert. Tare de tot. Ia să o lase mai moale cu mine şi să mai vină şi pe la tine. Dacă nu m-ai lăsat pe mine să vin… Ştii bine că ştiu şi vreau şi pot să te încălzesc. Încă… Ştii că am efectul ăsta asupra ta. Încă… Sau nu?

Doamne, ce tare arde soarele. Zici că ar vrea să topească pământ şi plante şi oameni la un loc într-un amalgam de cuvinte. Arde de zici că rânjeşte. Cam impertinent el, aşa, dar şi are cu ce. Doar e soare. Acum mi-aş dori un lac în munte şi tu. De fapt lacul poate lipsi. Tu şi câteva cuburi de gheaţă. Mmm… mă gândesc ce aş putea face cu nişte cuburi de gheaţă. Sau cu bucăţi de pepene rece… Hei, stai cuminte!!! Cu mine vorbeam. Mă încing prea tare. Ai tu efectul ăsta asupra mea. Fără încă. Îl ai mereu. Tot timpul. Şi în somn. Eu, nu tu. Adică şi tu. Şi ştii ce efect mai ai asupra mea? De dragoste. Şi de dor. Şi de drag. Şi de bine. Te-ai ancorat de sufletul meu umplându-mi-l tot.

Of, canicula asta. Ca Nicu la mare, monşer. Mi-e aşa de dor de tine că nişte caniculă în plus nici nu contează. Ce dacă se usucă totul în jur. Eu oricum mă usuc de dorul tău. Aşa că ia să mai vadă şi alţii cum e. Nu că m-ar interesa, dar aşa, de ciudă. Nu, iubito, nu mi-e ciudă că te iubesc. Cum să-mi fie ciudă? Mi-e drag, mi-e dor, mi-e dragoste întreagă. Dar nu ciudă. Un pic de răcoare, te rog. Poţi să-mi aduci un pic de răcoare? Sau lasă-mă să vin eu să-mi iau. Cum de unde? De pe buzele tale, din ochii tăi, de pe sânii tăi, din palmele tale, din pântecul tău… promit să-ţi aduc căldură. Mai ales sufletească. Să vezi ce o să te înfierbânt…

Chiar ai impresia că până şi aerul se topeşte. Oare cum arată aerul topit? Ca mine aşa? Şi noaptea e fierbinte. Dar nu atât de fierbinte pe cât eşti tu în braţele mele. Mi-a şoptit aseară luna, nu puteam dormi şi ce sa fac altceva decât să stau la taclale, iar ea era singura disponibilă. Deci, mi-a şoptit, ca să nu deranjeze vecinii, că îi e dor să ne privească îmbrăţişaţi. Perversă ce e! Ştiai că e voyor? Aşa se scrie? Habar n-am. Iar la cât e de cald şi la cât îmi e de dor, mai ales dor, nici nu contează. Cum ce contează? Sentimentele mele pentru tine contează, sentimentele tale pentru mine contează, sentimentele noastre împărtăşite contează. Nu, iubito, sufletul meu drag, nu m-am pus pe mine primul pentru că sunt mai important. Nici măcar n-a fost cu intenţie. Cred că tot din cauza caniculei iubito. Da, ştiu că mă iubeşti aşa cum şi tu ştii că te iubesc. Mult şi tare te iubesc.

Şi, cum îţi spuneam, nici măcar noaptea nu se răcoreşte. Ai zice că luna asta plecată de acasă vrea să facă pe soarele. Crede ea că are veleităţi. Să ştii că am certat-o aseară. A ştiut imediat despre ce e vorba şi şi-a cerut scuze că nu te-a lăsat să dormi. A zis că ar fi vrut să-şi ceară scuze direct de la tine dar n-ar vrea să te deranjeze. Deci ce să-i transmit? Bine atunci. Aşa, atât de cald e noaptea de-mi pare că stelele ar fi bucăţi de jar întoarse spre lume şi noi am fi nişte bucăţi de friptură numai bune de rumenit. Acuma nu că aş refuza chiar şi o bucăţică mică din tine, ba dimpotrivă, chiar îmi doresc cu disperare. Dar perpelită uşor la focul dragostei ce-ţi port şi nu coaptă în cuptorul acestei vremi nebune de… topit.

Îngheţatăăăăă!!! Uau, ce vis pervers!!! Iubita mea cu îngheţată şi felii de pepene… Aşa aş tot muri în fiecare clipă… Da, iubito, ştiu. Sunt bolnav. Dar nu vreau să mă tratez. Sunt bolnav de tine, iubito. Ştiu. Şi asta ştiu: că-ţi place. Şi atunci de ce vrei să-mi dai medicamente. Aaa, ăsta da medicament. Mai vreau. Dar ştii care e riscul? Cum care? Să mă îmbolnăvesc şi mai rău. Ştiu că o să ai grijă de mine şi că o să-mi dai zilnic medicamentul. Şi de mai multe ori pe zi? S-ar putea să-mi placă. Ştii sigur că o să-mi placă? Sper doar să fac faţă. Din nou ai dreptate, daca tu vrei eu pot.

Cred că m-am lungit prea mult. Şi când te gândeşti că am vrut să-ţi scriu despre caniculă. Mare caniculă. Dar nici nu contează. Tot ce contează sunt sentimentele tale şi ale mele îngemănate. Nu, iubito. Te-am pus pe tine prima în propoziţie pentru că te iubesc şi ca să nu te mai superi. Nu mă supăr. Trebuie să fii capricioasă. Aşa îi stă bine unei femei frumoase. Nu, nu cred asta. O ştiu. Nu, nu doar pentru că te iubesc. Atrăgătoare? Asta e nimic. Ba da, şi de asta te iubesc. Şi te mai iubesc pentru că în vara asta e caniculă, pentru că la iarnă va fi ger, pentru că la toamnă se coc gutuile, pentru că la primăvară vor înflori ghioceii, pentru că plouă, pentru că ninge, pentru că răsare şi apune soarele, pentru că eşti tu, pentru că sunt eu…

Noapte bună, iubito. Vezi? S-a făcut noapte. Trimit dragostea mea să vegheze asupra ta.

Te sărut cu toată dragoste comprimată într-un sărut.

Alba Iulia 14.08.2014

Gânduri... matinale

- Bună dimineaţa, iubito, zic văzând că deschide ochii. Să ai o zi mirifică în fiecare zi a vieţii tale.
- Bună dimineaţa, iubitule. Ce e cu tine? De ce eşti înnegurat?
E îngrijorată sincer.
- Nu sunt înnegurat, iubito. Gândeam. Îi mângâi tandru umărul. Se ridică, îmi prinde capul în palme şi îşi afundă privirea în ochii mei. Nu am de ales. Nu mai pot prelungii suspansul.
- Cine sunt eu iubito?
O văd şi o simt cum se destinde.
- Aaa… Asta-i simplu. Tu eşti eu transformată în bărbat, zice cu o nonşalanţă dezarmantă.
Doar că în dimineaţa asta altceva nu-mi dă pace.
- Îţi mulţumesc, suflet drag. Doar că acum nu mă refeream la Eu – Eu, ci la Eu – Noi. Adică cine suntem noi bărbaţii?
O văd uşor încurcată. Nici n-are cum să nu fie, e atât de devreme încât mă încurc şi pe mine.
- M-am trezit cu un gând şi nu-mi dă pace, îi explic. Mă gândeam la Geneză şi ceva nu mi se leagă.
- Iubituleee! zice pe un ton uşor ameninţător.
- Nu, iubito, nu e blasfemie. Cel puţin nu în sensul clasic.
- Atunci spune-mi, zice sărutându-mă pe frunte.
- Mă gândeam că noi, bărbaţii, ştim să construim: case, maşini, obiecte, haine… Dar nu ştim să facem, nu creăm şi nu procreăm, deci mă gândesc că totuşi Dumnezeu a făcut prima dată femeia. Şi mai cred că Dumnezeu a fost prima dată femeie.
- Nu pot să te sărut acum, dar aşteaptă-mă două minute.
Mă sărută din nou pe frunte şi fugii să-şi facă toaleta. Eu mai rămân puţin să-mi analizez feminitatea.

Alba Iulia 16.08.2014

Ochii - 4. Oraşul

Mai putea auzi încă zgomotele oraşului chiar dacă străzile erau pustii. Da, pustii, nu goale. Ai fi zis că niciodată n-a fost viaţă aici. Dar el încă putea auzi în cap zgomotele paşilor, mai ales. Ale paşilor care trecuseră vreodată pe aici. Flecuri metalice pe tocuri cui, potcoviţe pe tocuri de cizme sau botine, placheuri pe pantofi de lac, tocuri de cauciuc, de lemn, de plastic, pantofi de sport, saboţi… Erau cele mai pregnante zgomote. Celelalte erau doar ca fundal sonor. Numai paşii lui nu şi-i putea auzi, de parcă nici n-ar fi aici, acum. Uite o întrebare bună: cum ajunsese acolo? Nu-şi amintea. Ştia doar că trebuie să găsească ceva, dar ce nu putea spune. Rătăcea de ore (sau minute? sau zile?) bune pe străzile pavate fără să vadă nimic altceva decât faţadele de cărămidă, tencuită sau nu, ale caselor, geamurile mute şi oarbe şi felinarele. Straniu crepusculul acesta permanent… De fapt nu ştia dacă e seară sau dimineaţa. Doar lumina aceea difuză nu-i putea da nici o informaţie. Şi totuşi cine aprinsese lampadarele? Şi când?

Atât de mort şi de atemporal părea totul că nici măcar câinii nu-l lătrau. Dar erau câini? Nu văzuse nici unul. Nici alte fiinţe. Nici vânt. Dar oare el era? S-a ciupit deşi era conştient că asta nu e o dovadă că exista. Nici măcar conceptul lui Descartes „Cuget, deci exist” nu era valabil acum în cazul lui. Nici faptul că simţea pavajul tare şi neregulat sub tocurile pantofilor şi trăgea aerul acesta tare şi rece în piept nu erau certitudini ale existenţei lui. Nu putea realiza nici ce anotimp e. Doar un oraş fără anotimp, fără timp, fără locaţie, fără oameni, fără câini… Doar el şi oraşul. Ca într-un pustiu sau într-un labirint de străzi sau într-o pădure de case. Doar el şi crâmpeie de amintiri.

Dintr-odată senzaţia că e urmărit i se împlântă în creier. Mai avuse senzaţia asta de când rătăcea pe străzile strâmte, dar nu aşa de ascuţită. Nu era ca şi când ar fi simţit prezenţa unei persoane, ci doar a unei priviri. Ceva, aşa, între gheaţă şi lavă topită. Ceva între sfârtecare şi mângâiere. Ucigător de ireală. Părea că cineva îl priveşte din spate, dar din înaltul cerului şi din străfundurile pământului în acelaşi timp pătrunzându-i până în suflet. S-a întors încet aşteptându-se să vadă, dar n-a fost aşa. Nu era nimic decât oraşul pustiu de oameni şi de vise. Şi totuşi senzaţia fusese atât de puternică, atât de omniprezentă încât ştia, cumva, că nu se înşelase mai ales că ea, senzaţia, mai persistă o vreme împlântată în suflet de această dată.

Îşi continuă drumul încercând să se concentreze la formele ciudate pe care le făcea piatra cubică şi reuşi să se detaşeze uşor, dar îi reveniră brusc bucăţi de amintiri. Acum ştia ce căuta: o adresă. Ştia, vizualiza chiar, faţada casei la care trebuia să ajungă. Ştia numele şi numărul străzii. Dar de ce trebuia să ajungă acolo…? Şi unde era aceea adresă în amalgamul acesta de case, hornuri, magazine, biserica, vreo două localuri, benzinărie, două(!) hypermarket-uri, ateliere auto… De câte ateliere auto era nevoie într-un oraş atât de mic? Dar cât de mic era de fapt? De unde ştia el că e de mic oraşul? Cum ar putea să facă să se orienteze mai uşor când fiecare stradă semăna cu vecina ei mai ceva decât daca ar fi fost reflexia în oglindă. Sau, mă rog, aşa avea el impresia. Nu-şi putea stabili repere. Aceeaşi succesiune de faţade, tencuite sau nu, de garduri de fier forjat, de lemn sau garduri vii într-o dezordine calculată parcă de o minte bolnavă.

Tot păşind şi gândind, şi gândind şi păşind, o bucată din viaţa lui i se reînfiinţă în minte. Perioada aceea de 3-4 ani când verile îi fuseseră caniculare şi iernile aşa şi aşa. Adică una da, alta toamnă. Lui îi plăceau lucrurile tranşante. Iernii îi şedea bine iarna şi îl oripila până şi ideea de iarnă-toamnă. Dar în perioada aceea iubise. Şi asta contase. Şi conta. Nu-şi putea aduce aminte dacă mai erau împreună. Nici dacă mai iubea. De fapt ştia că mai iubea, simţea asta. În rest era un gol imens. Doar fragmentul acela îi revenise în conştient. Ştia cum o cunoscuse. Ea îl abordase. El era disponibil. Ea nu ştia, de aceea păstrase la început o distanţă prietenească. Dar apoi împărţiseră sentimentul că totul fusese predestinare. Nu s-au curtat vreme multă. Nu mai erau la vârsta la care asta conta, iar experienţa de viaţă le-a permis să-şi recunoască repede sentimentele nutrite. De fapt totul a fost, oare mai era?, o continuă curtare. Atât din partea lui cât şi din a ei. E adevărat că ea mai avea toane, că era capricioasă. Dar nici nu i-ar fi stat bine altfel unei femei frumoase. Era într-adevăr frumoasă. Nu acea frumuseţe răpitoare pe care o caută, în general, bărbaţii, dar nici acea frumuseţe vulgară atât de detestată de el. Ea era frumuseţea elegantă, ridicată la rang de arta şi de postulat. Şi ştia asta. Atunci cum să nu fie capricioasă? Dar doar atât cât trebuia, fără a forţa lucrurile. Pentru el a fost o provocare. Era o provocare. O astfel de poveste nu se poate termina… Dar nu putea sa-şi aducă aminte nimic după concediul petrecut împreună în al patrulea an de relaţie. Nu-şi amintea nimic nici înainte de ziua când o cunoscuse. Trebuia să lupte cu amnezia asta… Întâmplător sau nu, nu-şi amintea nimic în afara EI. Pentru că nu locuiseră împreună, de fapt nici nu locuiau în acelaşi oraş, ar fi trebuit să aibă amintiri în care ea să nu fie prezentă, dar nu avea… Ce femeie! Era genul de femeie pe care o doreşte cu ardoare un bărbat inteligent, dar pe care n-o poate păstra decât unul inteligent şi sensibil. Nu unul puternic în sensul masculin al cuvântului. Acesta n-ar fi făcut decât să-i taie aripile şi să se uzeze reciproc tocindu-şi aptitudinile… Pe o femeie ca ea o iubeşti toata viaţa şi chiar o bucată după…

Începea să-l obosească monotonia oraşului al cărui nume şi-l amintea vag şi, oricum, nu întreg. Bine că îşi amintea ţara în care e şi al cărei nume suna atât de tăios pe limba ei. Monotonia oraşului şi lipsa oricărei mişcări îl oboseau. Îi amorţeau simţurile. Parcă mai trecuse o dată pe lângă parcul acesta cu lacul lui mâlos. Cenuşiu parc. Cine ar vrea să iasă aici la aer? Sau o fi aşa din cauza luminii de acum? Parcă începea cumva să-şi amintească. Pe aici pe undeva ar trebui să fie biserica. Apoi un hotel-pensiune. O pizzerie. Ei gata! Se apropia. În sfârşit. Iată şi casa pe care o căuta. Era singura casa cu o fereastră luminată şi i se părea că în dreptul ei zăreşte o siluetă, dar nu era convins. Iuţii pasul, dar în acel moment senzaţia că e urmărit-privit reveni atât de acută încât îi tăie răsuflarea şi-l făcu să înţepenească preţ de câteva clipe. Apoi se întoarse încet, foarte încet, şi îi văzu… N-ar fi putut să descrie nici ce vede, nici ce simte. Ochii aceia dincolo de orice superlativ, mai presus de sentimente, mai presus de vrere sau vremuri şi a căror culoare nici nu conta… Ochii aceia care priveau direct în sufletul lui reuşind să i-l vadă dintr-odată în toată infinitatea lui. Doamne, ochii aceia mai presus de înţelegere, mai presus chiar de iubire îl răvăşeau făcându-l să uite de tot şi de toate ca şi cum nimic n-ar mai conta… Şi chiar nu conta…

*

Mai putea auzi încă zgomotele oraşului chiar dacă străzile erau pustii. Da, pustii, nu goale. Ai fi zis că niciodată n-a fost viaţă aici. Dar el încă putea auzi în cap zgomotele paşilor, mai ales. Ale paşilor care trecuseră vreodată pe aici. Flecuri metalice pe tocuri cui…

Alba Iulia – august 2014

Ochii - 3. Pădurea

Călcâiele lui muşcau cu furie din frunzele căzute din atâţia şi atâţia arbori în atâtea şi atâtea toamne. Ştia că ritmul nu e potrivit pentru terenul accidentat, dar nu-i păsa. Îşi dorea cu atâta ardoare să se întâmple ceva, chiar şi un accident, în monotonia asta de verde şi maro în toate nuanţele posibile şi imposibile. Nu putea spune cât a trecut de când a rătăcit cărarea. O poză aici, una dincolo şi s-a trezit singur exact în mijlocul la nicăieri. Prietenii lui nu puteau fi departe. Nu aveau cum să fi ajuns departe. A strigat. A rugat. A înjurat. A implorat. A ameninţat. Nimic. Apoi a încercat să găsească singur poteca. Şi de atunci o tot căuta. Busola nu-i funcţiona. De ce? De ce acum? De ce acolo? De ce el? De tot. Uite de aia. Era furios. Ştia că furia îl va obosi mai repede, dar, din nou, nu-i păsa. Noroc că mai avea ceva provizii în rucsac. De aici putea să realizeze cât timp a trecut de când era singur. Dar cum de nu-l căutau? Cum de nu se înnopta? Totuşi a trecut ceva timp şi oricum era după amiaza când au plecat de pe vârf înapoi spre cabană.

Picioarele şi mâinile îi erau rănite dar continua să înainteze cu furie. Se mira că faţa i-a scăpat de zgârieturi în hăţişul acesta imposibil. Se întreba ce rost avea? Ce rost aveau toate? Se simţea atât de mic încât avea senzaţia că dacă respiră îşi atinge limitele. Era atât de debusolat… iarăşi busolă?... încât nimic altceva nu mai conta. Gânduri sumbre îi umblau prin cap. Despre viaţa lui. Amintiri, nu gânduri. Dar nu-şi aducea aminte nimic frumos. Nici iubiri, nici reuşite.

Cel mai mult îi revenea în cap perioada aceea când contactase o pneumonie atât de severă încât a trebuit să fie trimis într-un spital universitar. Au spus: „Suntem rezervaţi în privinţa şanselor de vindecare. Nu credem că va supravieţui”. Nu-şi amintea cum s-a făcut bine. Nici măcar momentul externării. Doar furia aceea imensă ce o simţise în momentul în care i s-a pus diagnosticul. Şi totuşi era aici, acum. Doar atunci a mai simţit atâta furie. Dar nici măcar atunci nu s-a simţit atât de mic, de insignifiant. Atunci furia era îndreptată împotriva bolii. Acum?

Şi iubitele îi reveneau în minte. Două. De fapt doar două femei din viaţa lui au ajuns la „statutul” de iubite. A avut aventuri. Destule chiar. Dar doar două femei au găsit drumul spre sufletul lui. În inimă îi intraseră toate. Altfel nici nu se putea. Dar sufetul… Şi totuşi ele nu erau aici. Nici una. Au plecat din viaţa lui aşa cum au plecat toate lucrurile bune sau frumoase sau, cel puţin, interesante. Au plecat brusc, ca şi cum s-ar fi evaporat. Se trezea de fiecare dată singur sau sec sau gol. Dar n-a fost niciodată pustiu. Acum ar fi fost dacă n-ar fi avut furia.

Nu avea regrete. Cel puţin nu mari. Dar acum era pe cale să capete unul. Să dispară în pădurea asta stranie fără să se ştie de el, de parcă ar mai conta, ar fi marele său regret. Aşa că şi-a luat furia şi frustrarea cu el şi s-a îndârjit şi mai tare să iasă din situaţia asta deşi oboseala îşi spunea până la urmă cuvântul. Poate că asta era soluţia împotriva furiei: oboseala. Oricărei stări pe care vrei să o contracarezi trebuie să-i opui o stare mai tare sau mai importantă. Doar iubirii nu-i poţi opune nimic. Iubirea nu are opus. Nici ura nu are, dar la asta nu-i făcea bine să se gândească. Îi sporea furia. Şi atunci cum ar putea să adune mai multă oboseală decât o făcea acum. Oboseala era singura soluţie pe care n-ar fi putut să o controleze dacă ar fi pus stăpânire pe el. Doar că…

Era aşa o căldură stranie, nici să-l doboare nici să-l lase să trăiască. Şi totuşi de unde venea? Era în pădure unde, după toate regulile, ar fi trebuit să fie cât de cât răcoare. Şi totuşi… Noroc că nu existau insecte… încă o ciudăţenie. De fapt nu văzuse nici un fel de vietate. Nu se auzeau nici măcar păsări. Asta îl înspăimânta. Asta şi căldura ciudată ce izvora de peste tot. O căldură asemănătoare cu furia lui acerbă care izvora din fiecare fibră a corpului său. Din fiecare neuron, din hemoglobina. Până şi din acidul ribonucleic izvora. Iar acum teama. Acum două minute ştia de unde izvorăşte teama, dar acum… nu mai putea spune. Aşa şi căldura, izvora de peste tot, din frunze, din rădăcini, din pământ, din el, din furie, din teamă… Şi el se simţea tot mai mic, tot mai non el. Pierdea noţiunea propriei existenţe, a propriei fiinţe. Pierdea dimensiunile interioare şi rătăcea înlăuntrul său de parcă n-ar fi fost suficientă rătăcirea din afară.

A hotărât să facă o pauză de rehidratare. Nici n-a pus bine bidonul înapoi în rucsac că senzaţia aceea acută că e urmărit a revenit mai puternică decât a fost vreodată. Deşi ştia că o face degeaba s-a întors totuşi brusc şi a scrutat preţ de câteva secunde frunzişul. Nimic. Atunci furia şi frustrarea au pus stăpânire pe el atât de crunt încât singura supapă de refulare a fost să le dea frâu liber. Părea ca adunase în el ani întregi de furie. Lovea cu atâta sete trunchiurile copacilor din jurul lui, iar furia creştea cu atât mai mult cu cât ştia că o face degeaba. Lovea… şi lovea… şi lovea… de parcă doar asta conta. Când a început să obosească a văzut marcajul. Atât de clar. Atât de la vedere încât avea impresia că a dormit până atunci şi că a avut un coşmar din care nu s-a putut trezi. Şi-a adunat lucrurile şi puterile şi s-a îndreptat spre cărare, moment în care a auzit cum îl strigau. A început să alerge. A uitat tot. Şi furie, şi frustrare, şi pădure, şi… când i-a zărit a crezut că lasă totul în urmă, dar senzaţia aceea înfiorătoare că e privit urmărit înadins, a pus din nou stăpânire pe el. O fracţiune de secundă doar a vrut să privească în spate, deşi ştia că e degeaba. În momentul acela s-a întâmplat ceva… A început căderea. De ce? Nici nu mai conta. Nu mai ştia nimic decât ochii aceia mirifici. Ochii aceia mai presus de închipuire sau de sentiment. Ochii aceia pe care nu i-ai putea înţelege decât dacă ţi-ar fi sfredelit sufletul cu căldura lor. Ochii… Şi clipa părea să se dilate mai mult decât ar fi putut el înţelege…

*

Călcâiele lui muşcau cu furie din frunzele căzute din atâţia şi atâţia arbori în atâtea şi atâtea toamne. Ştia că ritmul nu e potrivit pentru terenul accidentat, dar nu-i păsa. Îşi dorea cu atâta ardoare să se întâmple ceva, chiar şi un accident, în monotonia asta de verde şi maro…

Alba Iulia - august 2014