Călcâiele lui
muşcau cu furie din frunzele căzute din atâţia şi atâţia arbori în atâtea şi
atâtea toamne. Ştia că ritmul nu e potrivit pentru terenul accidentat, dar nu-i
păsa. Îşi dorea cu atâta ardoare să se întâmple ceva, chiar şi un accident, în
monotonia asta de verde şi maro în toate nuanţele posibile şi imposibile. Nu
putea spune cât a trecut de când a rătăcit cărarea. O poză aici, una dincolo şi
s-a trezit singur exact în mijlocul la nicăieri. Prietenii lui nu puteau fi
departe. Nu aveau cum să fi ajuns departe. A strigat. A rugat. A înjurat. A
implorat. A ameninţat. Nimic. Apoi a încercat să găsească singur poteca. Şi de
atunci o tot căuta. Busola nu-i funcţiona. De ce? De ce acum? De ce acolo? De
ce el? De tot. Uite de aia. Era furios. Ştia că furia îl va obosi mai repede,
dar, din nou, nu-i păsa. Noroc că mai avea ceva provizii în rucsac. De aici
putea să realizeze cât timp a trecut de când era singur. Dar cum de nu-l
căutau? Cum de nu se înnopta? Totuşi a trecut ceva timp şi oricum era după
amiaza când au plecat de pe vârf înapoi spre cabană.
Picioarele şi
mâinile îi erau rănite dar continua să înainteze cu furie. Se mira că faţa i-a
scăpat de zgârieturi în hăţişul acesta imposibil. Se întreba ce rost avea? Ce
rost aveau toate? Se simţea atât de mic încât avea senzaţia că dacă respiră îşi
atinge limitele. Era atât de debusolat… iarăşi busolă?... încât nimic altceva nu
mai conta. Gânduri sumbre îi umblau prin cap. Despre viaţa lui. Amintiri, nu
gânduri. Dar nu-şi aducea aminte nimic frumos. Nici iubiri, nici reuşite.
Cel mai mult îi
revenea în cap perioada aceea când contactase o pneumonie atât de severă încât
a trebuit să fie trimis într-un spital universitar. Au spus: „Suntem rezervaţi în
privinţa şanselor de vindecare. Nu credem că va supravieţui”. Nu-şi amintea cum
s-a făcut bine. Nici măcar momentul externării. Doar furia aceea imensă ce o
simţise în momentul în care i s-a pus diagnosticul. Şi totuşi era aici, acum.
Doar atunci a mai simţit atâta furie. Dar nici măcar atunci nu s-a simţit atât
de mic, de insignifiant. Atunci furia era îndreptată împotriva bolii. Acum?
Şi iubitele îi
reveneau în minte. Două. De fapt doar două femei din viaţa lui au ajuns la „statutul”
de iubite. A avut aventuri. Destule chiar. Dar doar două femei au găsit drumul
spre sufletul lui. În inimă îi intraseră toate. Altfel nici nu se putea. Dar
sufetul… Şi totuşi ele nu erau aici. Nici una. Au plecat din viaţa lui aşa cum
au plecat toate lucrurile bune sau frumoase sau, cel puţin, interesante. Au
plecat brusc, ca şi cum s-ar fi evaporat. Se trezea de fiecare dată singur sau
sec sau gol. Dar n-a fost niciodată pustiu. Acum ar fi fost dacă n-ar fi avut
furia.
Nu avea regrete.
Cel puţin nu mari. Dar acum era pe cale să capete unul. Să dispară în pădurea
asta stranie fără să se ştie de el, de parcă ar mai conta, ar fi marele său
regret. Aşa că şi-a luat furia şi frustrarea cu el şi s-a îndârjit şi mai tare
să iasă din situaţia asta deşi oboseala îşi spunea până la urmă cuvântul. Poate
că asta era soluţia împotriva furiei: oboseala. Oricărei stări pe care vrei să
o contracarezi trebuie să-i opui o stare mai tare sau mai importantă. Doar
iubirii nu-i poţi opune nimic. Iubirea nu are opus. Nici ura nu are, dar la
asta nu-i făcea bine să se gândească. Îi sporea furia. Şi atunci cum ar putea
să adune mai multă oboseală decât o făcea acum. Oboseala era singura soluţie pe
care n-ar fi putut să o controleze dacă ar fi pus stăpânire pe el. Doar că…
Era aşa o căldură
stranie, nici să-l doboare nici să-l lase să trăiască. Şi totuşi de unde venea?
Era în pădure unde, după toate regulile, ar fi trebuit să fie cât de cât
răcoare. Şi totuşi… Noroc că nu existau insecte… încă o ciudăţenie. De fapt nu
văzuse nici un fel de vietate. Nu se auzeau nici măcar păsări. Asta îl
înspăimânta. Asta şi căldura ciudată ce izvora de peste tot. O căldură
asemănătoare cu furia lui acerbă care izvora din fiecare fibră a corpului său. Din
fiecare neuron, din hemoglobina. Până şi din acidul ribonucleic izvora. Iar acum
teama. Acum două minute ştia de unde izvorăşte teama, dar acum… nu mai putea
spune. Aşa şi căldura, izvora de peste tot, din frunze, din rădăcini, din
pământ, din el, din furie, din teamă… Şi el se simţea tot mai mic, tot mai non
el. Pierdea noţiunea propriei existenţe, a propriei fiinţe. Pierdea
dimensiunile interioare şi rătăcea înlăuntrul său de parcă n-ar fi fost
suficientă rătăcirea din afară.
A hotărât să facă
o pauză de rehidratare. Nici n-a pus bine bidonul înapoi în rucsac că senzaţia
aceea acută că e urmărit a revenit mai puternică decât a fost vreodată. Deşi
ştia că o face degeaba s-a întors totuşi brusc şi a scrutat preţ de câteva
secunde frunzişul. Nimic. Atunci furia şi frustrarea au pus stăpânire pe el
atât de crunt încât singura supapă de refulare a fost să le dea frâu liber.
Părea ca adunase în el ani întregi de furie. Lovea cu atâta sete trunchiurile
copacilor din jurul lui, iar furia creştea cu atât mai mult cu cât ştia că o
face degeaba. Lovea… şi lovea… şi lovea… de parcă doar asta conta. Când a
început să obosească a văzut marcajul. Atât de clar. Atât de la vedere încât
avea impresia că a dormit până atunci şi că a avut un coşmar din care nu s-a
putut trezi. Şi-a adunat lucrurile şi puterile şi s-a îndreptat spre cărare,
moment în care a auzit cum îl strigau. A început să alerge. A uitat tot. Şi
furie, şi frustrare, şi pădure, şi… când i-a zărit a crezut că lasă totul în
urmă, dar senzaţia aceea înfiorătoare că e privit urmărit înadins, a pus din
nou stăpânire pe el. O fracţiune de secundă doar a vrut să privească în spate,
deşi ştia că e degeaba. În momentul acela s-a întâmplat ceva… A început
căderea. De ce? Nici nu mai conta. Nu mai ştia nimic decât ochii aceia
mirifici. Ochii aceia mai presus de închipuire sau de sentiment. Ochii aceia pe
care nu i-ai putea înţelege decât dacă ţi-ar fi sfredelit sufletul cu căldura
lor. Ochii… Şi clipa părea să se dilate mai mult decât ar fi putut el înţelege…
*
Călcâiele lui
muşcau cu furie din frunzele căzute din atâţia şi atâţia arbori în atâtea şi
atâtea toamne. Ştia că ritmul nu e potrivit pentru terenul accidentat, dar nu-i
păsa. Îşi dorea cu atâta ardoare să se întâmple ceva, chiar şi un accident, în
monotonia asta de verde şi maro…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu