Mai putea auzi încă
zgomotele oraşului chiar dacă străzile erau pustii. Da, pustii, nu goale. Ai fi
zis că niciodată n-a fost viaţă aici. Dar el încă putea auzi în cap zgomotele
paşilor, mai ales. Ale paşilor care trecuseră vreodată pe aici. Flecuri metalice
pe tocuri cui, potcoviţe pe tocuri de cizme sau botine, placheuri pe pantofi de
lac, tocuri de cauciuc, de lemn, de plastic, pantofi de sport, saboţi… Erau
cele mai pregnante zgomote. Celelalte erau doar ca fundal sonor. Numai paşii
lui nu şi-i putea auzi, de parcă nici n-ar fi aici, acum. Uite o întrebare
bună: cum ajunsese acolo? Nu-şi amintea. Ştia doar că trebuie să găsească ceva,
dar ce nu putea spune. Rătăcea de ore (sau minute? sau zile?) bune pe străzile
pavate fără să vadă nimic altceva decât faţadele de cărămidă, tencuită sau nu,
ale caselor, geamurile mute şi oarbe şi felinarele. Straniu crepusculul acesta
permanent… De fapt nu ştia dacă e seară sau dimineaţa. Doar lumina aceea difuză
nu-i putea da nici o informaţie. Şi totuşi cine aprinsese lampadarele? Şi când?
Atât de mort şi de
atemporal părea totul că nici măcar câinii nu-l lătrau. Dar erau câini? Nu
văzuse nici unul. Nici alte fiinţe. Nici vânt. Dar oare el era? S-a ciupit deşi
era conştient că asta nu e o dovadă că exista. Nici măcar conceptul lui
Descartes „Cuget, deci exist” nu era valabil acum în cazul lui. Nici faptul că
simţea pavajul tare şi neregulat sub tocurile pantofilor şi trăgea aerul acesta
tare şi rece în piept nu erau certitudini ale existenţei lui. Nu putea realiza
nici ce anotimp e. Doar un oraş fără anotimp, fără timp, fără locaţie, fără
oameni, fără câini… Doar el şi oraşul. Ca într-un pustiu sau într-un labirint
de străzi sau într-o pădure de case. Doar el şi crâmpeie de amintiri.
Dintr-odată senzaţia
că e urmărit i se împlântă în creier. Mai avuse senzaţia asta de când rătăcea
pe străzile strâmte, dar nu aşa de ascuţită. Nu era ca şi când ar fi simţit
prezenţa unei persoane, ci doar a unei priviri. Ceva, aşa, între gheaţă şi lavă
topită. Ceva între sfârtecare şi mângâiere. Ucigător de ireală. Părea că cineva
îl priveşte din spate, dar din înaltul cerului şi din străfundurile pământului
în acelaşi timp pătrunzându-i până în suflet. S-a întors încet aşteptându-se să
vadă, dar n-a fost aşa. Nu era nimic decât oraşul pustiu de oameni şi de vise.
Şi totuşi senzaţia fusese atât de puternică, atât de omniprezentă încât ştia,
cumva, că nu se înşelase mai ales că ea, senzaţia, mai persistă o vreme
împlântată în suflet de această dată.
Îşi continuă drumul
încercând să se concentreze la formele ciudate pe care le făcea piatra cubică
şi reuşi să se detaşeze uşor, dar îi reveniră brusc bucăţi de amintiri. Acum
ştia ce căuta: o adresă. Ştia, vizualiza chiar, faţada casei la care trebuia să
ajungă. Ştia numele şi numărul străzii. Dar de ce trebuia să ajungă acolo…? Şi
unde era aceea adresă în amalgamul acesta de case, hornuri, magazine, biserica,
vreo două localuri, benzinărie, două(!) hypermarket-uri, ateliere auto… De câte
ateliere auto era nevoie într-un oraş atât de mic? Dar cât de mic era de fapt?
De unde ştia el că e de mic oraşul? Cum ar putea să facă să se orienteze mai
uşor când fiecare stradă semăna cu vecina ei mai ceva decât daca ar fi fost
reflexia în oglindă. Sau, mă rog, aşa avea el impresia. Nu-şi putea stabili
repere. Aceeaşi succesiune de faţade, tencuite sau nu, de garduri de fier
forjat, de lemn sau garduri vii într-o dezordine calculată parcă de o minte
bolnavă.
Tot păşind şi
gândind, şi gândind şi păşind, o bucată din viaţa lui i se reînfiinţă în minte.
Perioada aceea de 3-4 ani când verile îi fuseseră caniculare şi iernile aşa şi
aşa. Adică una da, alta toamnă. Lui îi plăceau lucrurile tranşante. Iernii îi
şedea bine iarna şi îl oripila până şi ideea de iarnă-toamnă. Dar în perioada
aceea iubise. Şi asta contase. Şi conta. Nu-şi putea aduce aminte dacă mai erau
împreună. Nici dacă mai iubea. De fapt ştia că mai iubea, simţea asta. În rest
era un gol imens. Doar fragmentul acela îi revenise în conştient. Ştia cum o
cunoscuse. Ea îl abordase. El era disponibil. Ea nu ştia, de aceea păstrase la
început o distanţă prietenească. Dar apoi împărţiseră sentimentul că totul
fusese predestinare. Nu s-au curtat vreme multă. Nu mai erau la vârsta la care
asta conta, iar experienţa de viaţă le-a permis să-şi recunoască repede
sentimentele nutrite. De fapt totul a fost, oare mai era?, o continuă curtare.
Atât din partea lui cât şi din a ei. E adevărat că ea mai avea toane, că era
capricioasă. Dar nici nu i-ar fi stat bine altfel unei femei frumoase. Era
într-adevăr frumoasă. Nu acea frumuseţe răpitoare pe care o caută, în general,
bărbaţii, dar nici acea frumuseţe vulgară atât de detestată de el. Ea era
frumuseţea elegantă, ridicată la rang de arta şi de postulat. Şi ştia asta.
Atunci cum să nu fie capricioasă? Dar doar atât cât trebuia, fără a forţa
lucrurile. Pentru el a fost o provocare. Era o provocare. O astfel de poveste
nu se poate termina… Dar nu putea sa-şi aducă aminte nimic după concediul
petrecut împreună în al patrulea an de relaţie. Nu-şi amintea nimic nici
înainte de ziua când o cunoscuse. Trebuia să lupte cu amnezia asta… Întâmplător
sau nu, nu-şi amintea nimic în afara EI. Pentru că nu locuiseră împreună, de
fapt nici nu locuiau în acelaşi oraş, ar fi trebuit să aibă amintiri în care ea
să nu fie prezentă, dar nu avea… Ce femeie! Era genul de femeie pe care o
doreşte cu ardoare un bărbat inteligent, dar pe care n-o poate păstra decât
unul inteligent şi sensibil. Nu unul puternic în sensul masculin al cuvântului.
Acesta n-ar fi făcut decât să-i taie aripile şi să se uzeze reciproc tocindu-şi
aptitudinile… Pe o femeie ca ea o iubeşti toata viaţa şi chiar o bucată după…
Începea să-l
obosească monotonia oraşului al cărui nume şi-l amintea vag şi, oricum, nu
întreg. Bine că îşi amintea ţara în care e şi al cărei nume suna atât de tăios
pe limba ei. Monotonia oraşului şi lipsa oricărei mişcări îl oboseau. Îi
amorţeau simţurile. Parcă mai trecuse o dată pe lângă parcul acesta cu lacul
lui mâlos. Cenuşiu parc. Cine ar vrea să iasă aici la aer? Sau o fi aşa din
cauza luminii de acum? Parcă începea cumva să-şi amintească. Pe aici pe undeva
ar trebui să fie biserica. Apoi un hotel-pensiune. O pizzerie. Ei gata! Se
apropia. În sfârşit. Iată şi casa pe care o căuta. Era singura casa cu o
fereastră luminată şi i se părea că în dreptul ei zăreşte o siluetă, dar nu era
convins. Iuţii pasul, dar în acel moment senzaţia că e urmărit-privit reveni
atât de acută încât îi tăie răsuflarea şi-l făcu să înţepenească preţ de câteva
clipe. Apoi se întoarse încet, foarte încet, şi îi văzu… N-ar fi putut să
descrie nici ce vede, nici ce simte. Ochii aceia dincolo de orice superlativ,
mai presus de sentimente, mai presus de vrere sau vremuri şi a căror culoare
nici nu conta… Ochii aceia care priveau direct în sufletul lui reuşind să i-l
vadă dintr-odată în toată infinitatea lui. Doamne, ochii aceia mai presus de
înţelegere, mai presus chiar de iubire îl răvăşeau făcându-l să uite de tot şi
de toate ca şi cum nimic n-ar mai conta… Şi chiar nu conta…
*
Mai putea auzi încă
zgomotele oraşului chiar dacă străzile erau pustii. Da, pustii, nu goale. Ai fi
zis că niciodată n-a fost viaţă aici. Dar el încă putea auzi în cap zgomotele
paşilor, mai ales. Ale paşilor care trecuseră vreodată pe aici. Flecuri
metalice pe tocuri cui…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu