- Se întâmplă acum când ascultaţi
aceste vorbe.
- Poveştile încep cu "A fost
odată ca niciodată", zise ea.
- Nu şi aceasta. Aceasta începe cu
"Este acum. Se întâmplă acum".
Pare un lup obişnuit, cu nimic altfel
decât ceilalţi lupi. Cu blana sură şi ochi de foc. Dar când îl vezi alergând
ştii că nu e aşa. Poate străbate o leghe dintr-un salt. Iar acum aleargă cum nu
alergase niciodată. Aleargă în salturi arcuite până aproape de nori, cu
simţurile atât de ascuţite încât putea mirosi şi auzi naşterea unui şoarece
aflat la celalalt capăt al lumii. Ştia că în urma lui venea Zâna Sâmziană
plutind deasupra pământului într-un mers ca un zbor. O simţea. Aveau o relaţie
specială. El auzea gândurile ce-i erau destinate, iar ea putea simţi, vedea şi
auzi tot ce simţea, vedea şi auzea el. Aveau o misiune de îndeplinit şi ei erau
ultimii în stare să o ducă la capăt: cineva furase Luna. De aici o multitudine
de complicaţii pe lângă faptul că rămăsese cerul urât, că dispăruse mareea, că
nu mai aveau lupii la ce să urle: logodnicul Lunii, Soarele, căzuse într-o
deznădejde cruntă şi nu mai voia să se mişte. Rămăsese agăţat între clipe fără
vrere, fără putinţă... Şi cine să rezolve această enigmă dacă nu ei? Rusaliile,
Ielele nopţii, nu au vrut să facă nimic. Le convenea întunericul. Celelalte
Sânziene se pregăteau de sărbătoare şi rămăseseră rătăcite în pădure neavând
îndrumătorii-animale cu ele. Toţi Feți-Frumoșii şi toţi Greucenii erau plecaţi
pe alte tărâmuri în căutarea Tinereţii fără bătrâneţe, a Vieţii fără de moarte,
sau să o salveze pe Ileana Cosânzeana sau pe Iana Sânziana. Mai rămăseseră doar
Doi feţi cu stea în frunte şi Prâslea, dar erau prea cruzi, prea tineri pentru
aşa o corvoadă şi Păcală, dar ştiţi cum e Păcală... Aşa că cea mai potrivită soluţie
erau ei. Oricum cu Feţi-Frumoşii şi cu Greucenii era complicat. Planificări,
strategii, conferinţe de presă. Timp irosit. Şi cu cât mai mult timp s-ar fi
irosit, cu atât şansele de a o găsi ar fi scăzut şi cu atât ar fi fost mai rău
pentru toţi.
- De ce ar fi fost rău dacă întârziau
o oră – două sau o zi sau o lună? Ce rău chiar atât de mare s-ar întâmpla?
întrebă ea, aşa cum ar face-o un copil cuminte şi atent, prins în poveste.
- Hai să-ţi spun, ca să nu existe
dubii. Ia gândeşte-te câtă nervozitate ar aduna lupii, şi îţi dai seama ce se
întâmplă când lupii sunt nervoşi nevoie mare.
- Dar el nu e lup?
- Da şi nu. El e Lupul. Ai să vezi.
Aşa, apoi ce s-ar face vietăţile fără maree, fără curenţii marini şi oceanici?
Şi, în fine, ce se întâmplă dacă Soarele rămâne nemişcat în deznădejdea lui
amară chiar şi o oră sau două în plus? Îţi dai seama că nimeni nu dorea să afle
răspunsurile la aceste întrebări. Şi apoi nimeni nu ştia pentru care scop
meschin ar fi putu fura cineva Luna. Dacă ar fi fost un Vârcolac el, Lupul, ar
fi ştiut. Dacă ar fi fost o Vâlvă sau vre-o Babă Cloanţă ar fi ştiut ea,
Sâmziana. Şi totuşi rămăseseră atâţi suspecţi: Uriașii, Balaurii şi Căpcăunii, dar
n-au destulă minte dacă nu-s conduşi de Solomonari, iar aceştia n-au motive;
Muma Pădurii nu riscă să-şi pună în cap zânele şi animalele pădurii şi apelor;
Pricolicii prea mărunţi pentru o treabă aşa mare; Scorpiile, Stafiile, Moroii
şi Strigoii n-au putinţă; Vasiliscul n-are voinţă; Sfânta Vineri nu s-ar lua la
trântă cu Sfânta Duminică şi cu Sfânta Miercuri; Zmeii sunt ocupaţi cu Ilenele,
cu Feţii şi Greucenii. Mai rămâne Samca. Are şi putinţă şi voinţă şi destul de
puţină minte ca să o facă, dar destul de multă ca să reuşească. Deci misiunea
va fi grea, dar nu imposibilă.
- Ce e Samca?
- Ce bine că nu ştii. E ceea
mai periculoasă şi nemiloasă arătare dintre toate duhurile necurate. Zice-se că
n-o pot vedea decât solomonarii, zânele şi cei născuţi într-o zi de marţi la ceasurile
două în noapte. E atât de slută că până şi solomonarii evită să o privească
deşi puterile lor sunt mari. Se arată uneori sub înfăţişarea unor animale
groteşti, dar de-adevăratelea arată ca o babă hâdă cu parul rar şi lung până la
călcâie, cu ţâţele până-n pământ, cu faţa schimonosită de afurisenia ce-o
poartă, cu gheare lungi şi ochi de foc. Când vorbeşte, şi o face doar pentru a
arunca blesteme, pucioasă îi iasă din gură şi scuipă năpârci şi şerpi veninoşi.
Are puteri nebănuite deşi se mulţumeşte să chinuie atât de tare femeile ce zac
pe patul naşterii încât multe mor înaintea naşterii copilului, iar celelalte
rămân pocite sau „duse”. Deci vezi că nu-i o joacă misiunea asta. Aşa…
În mijlocul următorului salt
auzii gândul: „Să ne odihnim”… Încă un salt până într-un luminiş dar rămase
încordat, gata oricând pentru orice. Ea se apropie şi-i puse mâna pe cap:
„Odihneşte-te şi tu o clipă. Nu-i nici un pericol aici, iar indicii n-are rost
să cauţi. Vom avea nevoie de toate forţele.” Gândul ei era atât de pregnant
încât se supuse culcându-se în iarba mare părând că se odihneşte, dar urechile
ciulite trădau faptul că nu e aşa.
- Te rog, zise ea cu voce
tare, iar sunetul cristalin al vocii îl linişti.
Vocea ei suna ca un amestec de
susur de ape şi adiere de vânt, ca un foşnet de frunze şi bătăi uşoare de
aripi. Vocea ei suna ca liniştea sufletului. Acum ar fi vrut să urle la Lună.
De multă vreme nu mai simţise nevoia asta. Veneau de la Atlas. Se gândiseră că
ar putea şti el ceva. Că, poate, cum ţine el Pământul în spate văzuse ceva. Dar
nu. Atlas era atât de deprimat că de la Hercule nu mai văzuse de aproape
ţipenie de om încât fusese cât pe ce să arunce lumea de pe umeri şi să plece cu
ei. Doar ameninţarea unui blestem din partea ei îl oprise. Dar drumul nu fusese
degeaba. Îi îndrumase spre un oracol undeva în sudul Balcanilor, iar acum aveau
ceva: un lucru mai negru ca noaptea
întreprinse grozăvia aceea. Atât ştiau. Era totuşi ceva, un punct de plecare.
Câte lucruri mai negre decât noaptea sunt? Oho!!! Şi, în fond, noaptea nu e
neagră. Acum mergeau la Murgilă, stăpânul amurgului să-l anunţe pe Miază–Noapte
de sosirea lor. Era imperios necesar să discute cu el, dar la Miază–Noapte nu
te duci neanunţat oricine ai fi şi orice ai vrea. Singurul care avea trecere la
el era Murgila, frate-său. Nici surorile lui, Miază-Zi şi Zoriţa nu puteau
vorbi cu el şi chiar n-o făcuseră de ceva vreme. Îi încurca faptul că primiseră
atât de puţine informaţii până acum, dar ştiuseră de la început că nu va fi
simplu.
"Să mergem" gândi ea
şi în următoarea clipa Lupu ajunse în dreptul norilor. Ajunseră mai repede
decât speraseră. Ciudată arătare Murgilă ăsta. Avea doua feţe, una luminoasă
iar cealaltă întunecată. Nu ştiai niciodată ce va spune sau va face. Dar ea
ştia să-i vorbească şi îl convinse repede să-i ajute, astfel că Murgilă trimise
vorba lui Miază-Noapte şi îi îndrumă. Mare minune că le dăduse ceva de ale
gurii şi că îi lăsase să se odihnească. Dar sosi vremea şi purceseră la drum.
Pe măsură ce înaintau se făcea tot mai frig şi tot mai întuneric. Dacă n-ar fi avut
călăuză greu s-ar fi descurcat în hăţişurile astea. Până la urma ajunseră şi nu
mică le fu mirarea când văzură că însuşi Miază-Noapte îi aştepta în poartă.
- Deci până la urmă cineva a
făcut-o, zise el în loc de orice urare cu o voce venită parcă din peşteri de
gheaţă.
Era de-o înfăţişare stranie. Întunecat
şi mare, cu luceferi de gheaţă în loc de ochii şi comete în loc de buze. Cu
neant împletit în plete şi cu abisuri devastatoare în vocale. Părea imens şi înfiorător,
dar Lupul putea simţi răutatea, iar acum nu era cazul. Dădu câteva porunci
guturale argaţilor apoi se întoarse spre ei:
- Acum ştiţi ce căutaţi. Ceva
mai negru decât noaptea. Iar ceva mai negru decât noaptea nu găsiţi decât pe
celălalt tărâm sau în suflete rătăcite, le zise cu vocea aceea cavernoasă dar
din care lipsea acum răutatea. Sfânta Duminică mi-a cerut să vă ajut. Luaţi bănuţul
acesta pentru Luntraş. Să nu-i daţi nimic altceva dacă vreţi să vă întoarceţi.
Nici măcar un fir de păr. Odată ajunşi acolo trebuie să vorbiţi cu Orfeu. Ar
trebui să-l găsiţi uşor. Felinarele acestea vi le-a trimis Soarele. Luminează
orice întuneric, dar o să trebuiască să puneţi în ele inimile voastre. Luaţi şi
pieptenele şi piatra pe care vi le-a trimis Sfânta Miercuri. Or să v-ajute să închideţi
intrarea când ieşiţi să nu vă soarbă înapoi pe veci. Acum mergeţi pe cărarea
asta. Cam într-o jumătate de oră ar trebui să ajungeţi.
Se întoarse şi plecă, dar nu înainte
de a le înmâna nişte desagi cu tot felul de lucruri pe care îi aduseră argaţii.
- Pentru înfometaţii şi însetaţii
de dincolo. Aveţi de grijă că altfel nu puteţi trece de ei, le mai spuse peste
umăr.
Porniră pe cărarea arătată şi
după o jumătate de oră ajunseră la intrarea unei peşteri. O gaură negară ce
sorbea până şi lumina din lume. O gaură ce părea mai adâncă decât însuşi
Abisul. Asta nu-i putea opri. Intrară şi se treziră pe malul unei ape. Nici
unul dintre cunoscuţii lor nu fusese pe aici să le povestească aşa că nu ştiau
mai nimic în afară de zvonuri. Imediat se înfiinţă o barcă simplă. O barcă
banală cu un barcagiu banal. Atât de banal încât putea fi confundat cu un om.
- Plata, zise acesta şi vocea
lui suna la fel de banal.
Sâmziana îi întinse bănuţul.
- Nu ajunge pentru doi, replică
el la fel de tern.
- Ba da, zise ea folosindu-şi
puterile de zână.
- Aici farmecele tale n-au
putere, zise luând bănuţul.
Când îl atinse ceva se schimbă
la el. Nu mai zise nimic ci le făcu loc să urce în barcă zâmbind doar cu un zâmbet
ce îi amesteca răutatea cu tristeţea în priviri.
Călătoria dura destul de mult.
Pluteau prin fuioarele acelea de ceaţă ce părea că absoarbe speranţa, pe apa
aceea nefiresc de lină. Sau aşa au crezut, că e apă, până când ceaţa s-a
risipit pentru moment şi au văzut hăul. Lupul simţi cum îi e tras sufletul spre
adâncuri şi disperarea punând stăpânire pe el. "Uită-te în ochii
mei!" Auzise gândul acesta care îl rupse din deznădejde şi o privi în
ochii aceia minunat de luminoşi. Se linişti. Tot drumul se priviră în ochi
uimindu-se de minunea întâmplării dintre ei.
- Ăsta e Neantul, Nimicul.
Cazi acolo şi nu mai exişti indiferent ce ai făcut în vieţile de până acum, le
explică Luntraşul cu blazare.
După alte câteva lovituri de vâslă
spuse cu toata indiferenţa de care era capabil:
- Gata!
Nu puteau fi siguri ca e aşa
din cauza ceţii, dar nici nu puteau rămâne aici. Nu pentru asta făcuseră atâta
drum. Coborâră din luntre şi înaintară, dar după câţiva paşi simţiră tânguirea
ca deznădejde. Simţiră tristeţea. Simţiră Foamea şi Setea. "Înfometaţii şi
Însetaţii lumii de apoi" gândi ea astfel încât el să audă. Întunericul era
de nepătruns în afara potecii dar îi simţeau acolo încercând să le devoreze
Lumina din suflete. Deşertară conţinutul desagilor primiţi de la Miază-Noapte şi
îşi continuară drumul grăbiţi fără a privi în spate la fiinţele groteşti care
devorau tot ce lăsaseră ei.
Nu după mult timp întunericul
se risipi şi ei se treziră pe o câmpie de un verde aproape ireal. În depărtare
se vedeau munţii tiviţi cu albul zăpezii pe creste şi cu verdele închis al pădurii
la poale. Calm şi linişte şi pace şi odihna şi bucurie le spunea totul. Şi
totul era întregit de muzica aceea mai presus de divin. O stâncă răzleaţă le
ascundea sursa muzicii. Când priveliştea de după ea li se deschise înaintea
ochilor văzură Bucuria şi Dragostea adunate într-un singur loc. O salcie
pletoasa apăra un cuplu pe marginea unei ape ca de cleştar. Ea cu capul la
pieptul lui sorbindu-l, el cântând la lira despre Fericire aşa cum nu credeau
că poate cânta un muritor. Euridice şi Orfeu. Acesta din urma când îi văzu lăsă
lira şi scoase un fluier înaintând spre ei.
- Bună vă fie viaţa cum vă
sunt sufletele. Vă aşteptam.
- Te îmbrăţişăm cu drag. Nu
prea avem timp aşa că rogu-te spune-ne ce ştii şi ce poţi, zise zâna.
- Din păcate nu mare lucru. Ştiu
doar că lucrul acela crunt, mai negru decât noaptea, nu e aici, în Lumea de
Apoi, deci trebuie să fie întunericul dintr-un suflet rătăcit. Ştiu doar că
trebuie să vorbiţi cu Uriaşul Uriaşilor.
- Dar acesta doarme de mii de
ani şi nimeni nu ştie cum să-l trezească.
- Eu ştiu. Nu doarme, e doar împietrit.
Luaţi aceasta, zise scoţând din veşminte o mică harpă. Să o ţineţi în vânt cât
mai aproape de urechea lui. Şi încă ceva.
Duse fluierul la gură şi începu
să cânte deşi nici măcar o notă nu se auzea. Şi cântă cântecul acela mut o
vreme. Se opri zicând:
- Să îl pui pe Lup să sufle în
fluierul acesta când o sa staţi faţă în faţă cu Luna. Doar atunci, altfel îşi
va pierde puterea. Şi încă ceva. Sa nu uitaţi să închideţi poarta după voi când
ieşiţi de aici. Drum bun ca inimile voastre să aveţi, mai zise el şi se întoarse
spre iubita lui fără a mai auzi răspunsul lor.
Ajunseră la Neant şi Luntraşul
se înfiinţă prompt. Supărat, dar prompt. Când ajunseră pe cealaltă parte se
porni un vânt ce-i trăgea înapoi spre adâncuri. Un vânt care creştea şi creştea
devenind atât de crunt şi de acaparator că nimic nu-i făcea faţă. Noroc că intrarea
era aproape. Zâna scoase din sân pieptenele şi piatra şi le aruncă în spate,
iar acestea crescură dintr-o dată făcându-se un munte şi o pădure ce bloca
accesul în Lumea de dincolo oprind vântul.
Drumul până la Uriaşul Uriaşilor
se desfăşură fără alte peripeţii. Singurul lucru ce le sări în ochi era întunericul
crescând şi somnul fiinţelor vii sau nu. Ajunseră anevoie la una din urechile
Uriaşului împietrit. Nimeni nu ştia de ce împietrise. Erau zvonuri despre o
iubire neîmplinită, altele despre o supărare mare, dar nimeni nu ştia exact
pentru că uriaşul împietrise de atâta vreme că nimeni nu mai trăia dintre
contemporanii săi. Doar Creatorul. Şi cine să-l întrebe pe Creator? Odată ajunşi
la urechea lui zâna scoase harpa şi o aşeză sub vânt. Un cântec suav, dar pătrunzător,
izvorî din harpă intrând adânc până şi în sufletul pietrelor. Ce nu ştiţi că şi
pietrele au suflet?
- Cine îndrăzneşte să mă
dezpietrească cu cântecul lui Orfeu spus de suflul vântului? mormăi morocănos
muntele, pentru ca în munte împădurit se transformase, după atâtea veacuri de împietrire,
Negoiu. Acesta era adevăratul nume al Uriaşului, dar puţini îl ştiau.
- Noi, Uriaşule. Lupul şi Zâna
Sâmziană. Căutăm Luna.
- Ştiu, ştiu... zise mai îmbunat.
N-am crezut ca ajungeţi aşa repede.
- Ce ne poţi spune Uriaşule.
- Aveţi fluierul lui Orfeu?
- Da...
- Dar felinarele Soarelui? întreba
el fără să o lase să continue.
- Da...
- Bun. Altceva nu vă trebuie
decât sufletele voastre curate. Trebuie să ajungeţi repede pe Kogaionon la Peştera
lui Zamolxe. Acolo veţi găsi Luna. Dar trebuie să vă grăbiţi. Simt mare deznădejde.
- Bine Bunule, dar nimeni nu ştie
unde e. Zamolxe l-a ascuns de lume.
- De lume da, dar nu şi de
fratele lui. Nici asta nu ştiaţi? Eu şi Kogaionon suntem fraţi.
- Şi trebuie să ne temem de
ceva? Vreo fiinţă rea?
- Nu. Doar Dragonul Zilei şi
al Nopţii o păzeşte, dar nu de voi. O să înţelegeţi curând... Dar gata cu vorbăria.
N-aţi văzut că întunericul creşte? Şi ca să vă mişcaţi mai repede vă arunc eu până
acolo.
Crezuseră că "vă arunc"
era o figură de stil, dar el o luă foarte literalmente. Îi ridică într-o mână şi
îi aruncă, aşa cum arunci o piatră, în văzduh. Străbătură spaţiul într-o clipă
fără a avea vreme să vadă nimic. Oricum pe întunericul ăsta n-ar fi văzut mare
lucru. Acum aveau de străbătut pădurile fermecate de pe Kogaionon până spre
pisc unde se deschidea Peştera lui Zamolxe. Noroc că toate vietăţile şi
nevietăţile dormeau un somn greu că tare i-ar mai fi încurcat centaurii sau
hidra sau scorpiile. Dar somnul acesta nu era un somn bun. Ajunseră. La intrare
dădură de Dragonul Zilei şi al Nopţii dormitând cu capul acoperit de solzi de
aur pe coada cu solzi de diamant. Abia dacă ridică o sprânceană când trecuseră
pe lângă el. Înăuntru peşterii întunericul se resimţea fizic şi moleşeala
începea să pună stăpânire şi pe ei. Acum era momentul să folosească felinarele
de la Soare. Îşi scoaseră inimile şi le aşezară în câte un felinar. Observară
repede că nu-şi puteau lumina fiecare drumul său ci trebuia să-l lumineze pe al
celuilalt, aşa că păşeau unul lângă altul, aproape îmbrăţişaţi. Din străfunduri
ajungea până la ei un sunet ca un bocet estompat sau ca un suspin crunt. Felinarele
nu luminau departe, dar puteau vedea pe unde merg. Deodată realizară că păşesc
prin apă. De unde apă în Peştera lui Zamolxe. Nici o legendă sau poveste nu
pomenea de ea. Cum Lupului îi era tare sete vru să bea. „Să nu pui apa asta pe
limbă.” Auzi imperios gândul ei. „O deznădejde cruntă te va cuprinde, iar eu am
nevoie de tine.” Setea îl chinuia tare de tot. Cu atât mai tare cu cât ştia că
nu are voie să bea, dar o simţea pe ea alături şi puterea ei îl ajuta. După o
vreme (câtă nu ştia nimeni) intrară într-o sala mare, atât de mare că parcă
Lumea se putea ascunde acolo, iar în mijlocul ei Luna prăbuşită într-un lac de
lacrimi. Asta era apa aceea. Luna plânsese atât de mult încât un lac cât o mare
şi un râu luară fiinţă din lacrimile ei.
- De ce aţi venit? Lăsaţi-mă
în durerea mea! le zise, dar fără răutate, dimpotrivă, cu o durere mare de tot
în glas.
Degeaba încercară să o
îmbuneze. Orice ziceau nu reuşeau decât să stoarcă alte lacrimi din ochii ei
frumoşi brăzdând apoi obrajii aceia dolofani. Până la urmă Luna le zise:
- Am aflat că iubitul meu,
logodnicul meu Soarele mă înşeală cu Steaua Polară, şi izbucni şi mai tare în
lacrimi.
Atunci înţeleseră. Acel lucru
mai negru decât noapte era Gelozia. Zâna scoase fluierul lui Orfeu şi îl
întinse Lupului, iar când acesta suflă în el se prelinse atâta dragoste că
începu să umple lumea. Luna se linişti ca prin farmec, iar Soarele auzi şi el
melodia aceea şi veni repede. Îşi luă iubita în braţe şi începură să danseze de
fericire în jurul Pământului. Se puse de o nuntă la care fură invitaţi toţi şi
toate câte există. Şi multă bucurie era în lume.
Când petrecerea era în toi
Creatorul a tot şi a toate îi chemă la el pe Zână şi pe Lup.
- O aşa faptă merită o
răsplată pe măsură, zise el. Cereţi ce vreţi. Orice.
- Un singur lucru vreau: o
viaţă de om alături de el, zise zâna arătând spre Lup exact în acelaşi timp în
care acesta zise arătând spre Zână:
- Un singur lucru vreau: o
viaţă de om alături de ea.
Se priviră zâmbind cu dragoste
mare.
- Voi vreţi să renunţaţi la
tot ce aveţi acum, la puteri, la nemurire pentru un dram de iubire? Fie! zise
Demiurgul.
De atunci nimeni nu i-a mai
văzut. Zic unii că s-ar fi urcat la cer ca stele îngemănate, sau că trăiesc
undeva între tărâmul acesta şi celalalt într-un loc ştiut doar de ei şi de
Creator. Dar eu cred că cea mai apropiată de adevăr e legenda conform căreia
s-au retras în Peştera lui Zamolxe îngrijindu-se de Lacul de lacrimi, iar
plozii lor îmblânzesc creaturile din pădurile fermecate de pe Kogaionon, că de
aia nu mai e atâta răutate în lume. Doar Uriaşul Uriaşilor mai zâmbeşte
enigmatic din când în când în dimineţile geroase.
………………..
- Te iubesc, Povestitorule.
Mult de tot te iubesc. Şi? Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?
- Nu, dragostea mea frumoasă. Trăiesc fericiţi bucurându-se de
Lună, de Soare, de Stele... de tot şi de toate, dar, mai ales, de ei înşişi…
- Eu sunt dragostea ta frumoasă?
- Da. Şi mult mai mult de atât.
- Să-mi povesteşti.
Alba Iulia – octombrie 2014
