Pipăia cu grijă piatra înainte de a-şi lăsa
greutatea pe mână sau pe picior respectând mereu principiul celor trei puncte
de sprijin: mâinile şi un picior sau picioarele şi o mână. Din când în când
înfigea în câte o crăpătură din stâncă un piton şi se asigura pentru odihnă.
Simţea soarele apunând în spate dar nu se putea întoarce să privească, să se
bucure. Nu-i permitea echipamentul. Simţea doar apusul acela interminabil. De
ce apus? Pentru că nu exista nici urmă din umezeala inerentă dimineţilor la
munte. Aşa că singura explicaţie era un apus. Dar de când dura? De când
începuse escalada acesta şi de ce? Cum de era singur? Nu-şi aducea aminte cum
şi pentru ce era acolo. Un singur lucru ştia că trebuia să urce… De ce? Pentru
ce? Cât? Asta nu ştia. Nu avea nici un fel de amintire. Nimic. Parcă s-ar fi
întrupat direct pe zidul acela de piatră. A gândit „născut”, dar pentru asta
era nevoie de o mamă, cel puţin însă nu vedea nimic viu în jurul lui. Nici
măcar o furnică.
Îşi continua ascensiunea cu cadenţa unui
ceasornic: mână, picior, picior, mână, mână, picior… şi din când în când
odihnă. Nu că ar avea nevoie, ci mai mult din obişnuinţă. Era învăţat să-şi
drămuiască forţele, mai ales pe munte. Aici nu ştii niciodată când se schimbă
situaţia, aşa că trebuie să fii pregătit. Peretele de stâncă avea o
configuraţie ciudată care nu-i permitea să privească decât în sus şi în jos. De
fapt nici într-acolo nu putea vedea mai departe de 30-40 de metri. În laterale
era şi mai rău, 4-5 metri. Spre înapoi nu putea deloc, nici măcar când era
asigurat pentru odihnă. Deci nu prea avea de ales.
Dădu peste un cuib. O rupere de monotonie.
După penele rămase acolo era al unei brumăriţe de stâncă. Şi urmă declicul.
Amintiri. Parcă aceste cuvinte: BRUMĂRIŢĂ DE STÂNCĂ, ar fi fost un cod secret
ce trebuia să-i deblocheze mintea. Amintiri. Vagi şi puţine, dar amintiri. O
absolvire… Liceu sau facultate?... Armata sau, cum i se spunea, Serviciul
militar obligatoriu… Aaa… absolvirea era Liceul, facultatea o făcuse mult mai
târziu, şi tardiv… Apoi cineva, Dumnezeu, sau Allah, sau Iehova, sau mama
natură, sau tata destin hotărâse că trebuie să-i dea totul şi îi dădu nişte
ochi verzi tiviţi cu căprui şi un păr castaniu ce-i răvăşea simţurile şi îi spuse:
Iubire. Apoi… acelaşi cineva hotărî că ajunge. Acelaşi cineva hotărâse că ce-i
prea mult strică şi îi luă motivul de a trăi, de a continua, de a şti, de a
putea, de a vrea… Îi luă totul. Căzuse şi decăzuse. Nici măcar fiinţă umană nu
se mai considera. Dar nimic nu se opreşte atunci când vrem noi, aşa că cel care
luase hotărârile de până atunci se răzgândi şi îi dădu din nou totul sub forma unor ochi verzi, de data asta doar
verzi, dar de un verde important şi impozant, şi un păr blond. Ciudat era că îl
răvăşeau la fel de mult. În alt mod, dar la fel de mult şi la fel de plăcut. Şi
din nou acel cineva îi spusese, de parcă mai era nevoie, e Iubire. Viaţa lui nu
mai era liniară. Nu-şi mai dorea liniaritate. Nu că ar fi fost rea, dar pur şi
simplu nu mai voia.
Apoi dintr-o dată aici. Se mira cum de
acceptase o ascensiune fără coardă de siguranţă. Mai făcuse căţărări la viaţa
lui, mai ales în tinereţe, dar niciodată nu acceptase să urce fără asigurare…
şi nu era vorba de asigurare medicală. Nu-i displăceau valurile de adrenalină
ce-l inundau din când în când. Şi apoi căţărarea asta semăna tare cu viaţa.
Cine îţi dă asigurări în viaţă? Ai puncte de sprijin sau puncte de popas:
iubiri, copii, prieteni. Ai surplombe sau praguri dificile: boli, decizii
grele, pierderi… Te prinzi bine de punctele de sprijin şi le treci. Ai trasee,
mai dificile sau mai facile. Toată treaba e să nu te caţeri pe oameni. Iar el
nu se căţărase, dimpotrivă, ajutase pe alţii să urce.
Ascensiunea dura deja de ceva vreme când îl
lovi din nou senzaţia aceea cruntă că e privit. Simţea, fizic, privirea
împlântată în spate ca şi cum ar fi fost raze de soare focalizate printr-o lupă
puternică. Ştia că e imposibil şi totuşi nevoia de a se răsuci era atât de mare
încât îl durea. Doar că nu putea să o facă. De unde acea senzaţie? Îi veni să
urle şi chiar o făcu. În momentul când
ecoul se stinse se linişti totul, doar că de data asta avu nevoie de mai mult
timp să-şi revină. Aproape că îl apucase plânsul. Aproape că ar fi vrut să-şi
descleşteze mâinile de pe stâncă şi să cadă… Îl duruse aproape ca atunci… când
pierduse… Doar că acum nu pierduse decât parte din identitatea lui. Sau mai
exact nu-şi amintea parte din ce sau cine era.
Şi din nou ascensiune. Din nou ca în viaţă, cu
paşi mici, cu intenţia de a diminua riscurile, cu nevoia de siguranţa atunci
când nu o ai, cu repere şi puncte de sprijin, cu ocoliri şi forţări. Ascensiune
interminabilă. Grea prin faptul că nu-şi putea aminti motivaţia. În afara
faptului că nu avea altă soluţie. Ar fi fost mai dificil să coboare. Poate
chiar imposibil. Cel mai tare îl deranja că nu putea sa admire peisajul. Asta
îl încrâncena. Tot ca în viaţă. Avea obiceiul să reducă viteza şi să admire
peisajul, oamenii, cerul. Acum ar fi avut o poziţie numai bună şi nu putea
profita de ea. Asta îl supăra chiar mai mult decât amintirile sporadice. Îşi
amintea vreo doi prieteni şi câţiva amici, dar atât de vag încât abia le
distingea siluetele, de nume nici nu putea fi vorba. De ELE îşi aducea cel mai
mult aminte. Şi numele, şi culoarea ochilor sau a buzelor, şi parul, chiar şi
mirosul sau gustul îi stăruia în minte, dar nu-şi aducea aminte întâmplări. Şi
asta durea şi-l dezorienta.
Oboseală îşi făcu simţită prezenţa brusc. Fără
„preludiu”. Fără nici un semn. Şi cât de brusc a apărut pe atât de cruntă era.
O oboseală aşa de tot şi toate. Ca o saturaţie. Ca o saţietate împinsă spre
extrem. Îi tremura tot trupul. Fiecare muşchi îi vibra. Fiecare tendon îl
chinuia cu existenţa lui dureroasă. Parcă şi sângele se răzvrătea împotriva lui
inundându-i creierul. Avea senzaţia că acum-acum îi va exploda capul. Privi în
sus şi văzu Marginea la câţiva metri de el. N-ar fi zis că mai ajunge, dar cu
un efort aproape supraomenesc îşi împinse trupul peste durere şi oboseală, deşi
fiecare mişcare smulgea parcă bucăţi de carne din el. Şi reuşi imposibilul.
Ajunse în vârf. Acum se putea bucura de… Din nou sentimentul acela că e privit
se împlântă în zona lui cervicală de parcă nu i-ar fi ajuns cealaltă durere.
Atât de acut simţea privirea aceea, atât de fizic încât aproape că îngenunche
de durere. Dar nu, nu avea voie să cedeze. Acum se putea întoarce. Putea privi
înapoi. Doar gândul acesta şi putu să adune suficientă putere să o facă. Şi
văzu… Doamne!!! OCHII!!! Ochii aceia… Indescriptibil de perfecţi.
Incomensurabili. Deasupra oricărui epitet laudativ. Deasupra oricăror cuvinte
şi chiar deasupra oricăror gânduri. Mai presus de înţelegere… Cât calm şi
răzvrătire turnau în sufletul lui în acelaşi timp. Câtă voinţă şi renunţare îi
sugerau. Cât… Apoi ÎNTUNERICUL… NIMICUL…
***
Pipăia cu grijă piatra înainte de a-şi lăsa
greutatea pe mână sau pe picior respectând mereu principiul celor trei puncte
de sprijin: mâinile şi un picior sau picioarele şi o mână. Din când în când înfigea
în câte o crăpătură din stâncă un piton…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu