Pădurea înverzeşte orizontul. Munţii îl
zdrenţuiesc. Pare că demiurgul l-a sfârtecat, lipind apoi peste el, neglijent,
pădurea. Soarele coboară, lichid parcă, printre norii ce stau aşa, nici
adunaţi, nici răsfiraţi gândindu-se şi răzgândindu-se să organizeze o furtună.
Deocamdată se joaca cu soarele. Acum Dealul Mamutului are o aură de sfânt. Aşa
cred că ar trebui să arate o aură de sfânt. Sfântul Dealul Mamutului. Cu roba
lui de fag şi carpen brodată cu stejar şi paietată cu paltin. Soarele printre
nori în spatele lui pare un vitraliu impozant reprezentând divinitatea mai
presus de divin. Şi sfântul acesta pare a aştepta ceva ce doar el şi unele
lighioane din pădurile sale ştiu. Aşa aştept şi eu ceva ce doar eu şi dorurile
mele ştim. Şi tu.
Au umplut oraşul de tei. Cetate şi tei. Tei
americani... Parcă ai noştri nu erau buni. Bine că l-au umplut. Era mai rău
dacă era gol. Gol de arbori. Parcă ar fi fost nud. Dar nu nudul acela artistic
ridicat în slavi de artişti, ci nudul acel pornografic, greţos. Tei şi cetate.
Ţi-ar sta bine printre tei, aşa cum îţi stă între mesteceni şi brazi. Ba cred
ca şi mai bine ţi-ar sta între tei. Doamne, doamnă, mă gândeam la parfumul tău
amestecat cu parfumul lor. Câtă beţie de dorinţe ar stârni. Aşa ca şi gustul
tău amestecat cu gustul cireşelor. Şi când te gândeşti că n-o sa am ocazia. La
anul, îmi vei spune. La anul... am să-ţi răspund. Ce putem face? mă vei
întreba. Să ne dorim mai tare.. îţi voi răspunde în gând ca să nu-ţi stârnesc stări
şi doruri. Dacă ai ştii câte îţi spun în gând.
Ce minunat se joaca norii cu soarele de-a
umbra şi lumina. Oare umbra e antiteza luminii? Sau o consecinţă a ei? Aşa cum
dorul de tine e o consecinţă a dragostei ce-ţi port. Ciudat e ca umbra nu poate
exista în absenta luminii exact ca şi dorul în absenţa dragostei, dar lumina
fiinţează în lipsa umbrei pe când dragostea mea de tine e una cu dorul meu de
tine.
Se pare că norii au renunţat la furtună. Nici
măcar pretenţii de ploaie nu mai ridică. Poate doar pe la Piatra Craivei. Încă
o teză cu antiteza ei: la nord cerul e gri, la sud pare o pictură
suprarealistă. Chiar pare a fi rupt din picturile lui Dali. Norii albi par
aşezaţi de mâinile unui geniu, atât de ireali par deşi se potrivesc perfect in
peisaj. Dar imaginile de la vest sunt desprinse din ochiul lui Dumnezeu. Doar
tu lipseşti pentru ca totul să fie perfect. Doar ochii tăi mirific verzi ce-mi
răvăşesc şi-mi limpezesc în acelaşi timp gândurile nu sunt aievea acum, aici.
Se lasă noaptea peste cetate. Se aşterne ca o
pătura de dor. Se aşterne, aşa, ca o părere, concretizându-şi întunericul topit
printre clopotniţe şi hornuri. Se lasă noaptea peste mine cu vise de dor şi dor
de vise. Încerc să nu-mi pun ordine nici măcar în gânduri. Le las libere. Le-am
dezlegat lesa şi las să se zbenguie prin lume. Mă bucură tare faptul că eşti cu
mine, că te port în sufletul meu peste tot, că pot vorbi cu tine, chiar şi în
imaginaţia mea. Picătura de straniu e că dacă reiau convorbirile astea aievea
ele se desfăşoară exact aşa cum au făcut-o şi în imaginar.
Atâta dor toarnă noapte în mine de parcă e
făcută din dor. Atâta dor culeg din licărirea stelelor de parcă îl culeg direct
de pe buzele tale sau de pe sânii tăi. Se încinge dorul în mine, dorul de
clipele de amor, de ochii tăi, de gura ta, de sânii tăi, de pântecul tău, de
vorbele tale, de privirile tale, de tine toată şi de tine bucăţi. M-aş mulţumi
acum şi cu firimituri de tine. M-aş mulţumi acum şi cu imaginea ta vine
deasupra mea, sau lângă mine, sau sub mine, sau…
Şi-a mai plecat o dată soarele călător pe alte
meleaguri aţâţând şi mai tare în mine dorinţa de tine cu roşul lui rămas bun.
Vine noaptea. Noaptea pentru dragoste dar din care nu rămâne acum decât dorul…
„Bună seara, iubito…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu