Dimineţi reci de sfârşit de octombrie. Atât de reci că cerul se
transformă în cleştar. Tulbure sau clar, depinde de stările ce-l aprind. Pe
mine dorul mă aprinde. Ba da, de tine. Dorul meu de tine mă aprinde făcându-mă
să incendiez timpul. Ce frumos ar fi dacă aş incendia spaţiul. Spaţiul dintre
noi. Să-l ard până la topire, la mistuire. Aşa cum mă mistuie dorul. Ştii duzii
ăia doi de care îţi vorbeam prin primăvară? Încăpăţânaţi arbori. Nu vor să se
lase desfrunziţi. Parcă vor să-i facă în ciudă toamnei. Sau iernii? Ar trebui
să-i întreb. Tu ştii limba duzilor? Eu nu mă descurc. E prea guturală, parcă ar
fi vorbită din rădăcini, parcă ar veni din pământ. Ea, limba duzilor, vine din
pământ aşa cum şi eu vin de acolo. Şi vin spre înălţimile tale verzi. Verzi sau
înverzite? Cred că de la ochii tăi mi se trage. Ochii mei de un verde al ierbii
legate de pământ în ochii tăi de un verde al îngerilor legaţi de cer. Cum adică
îngerii sunt albi? I-ai văzut tu? Îngerii mei sunt verzi. Nu, Iubito, nu sunt
cai verzi. Caii n-au aripi. Sufletele lor au. Dar caii nu. Pegas nu era cai.
Era UN cal mitic. Aşa că îngerii mei sunt verzi. NU, nu sunt marţieni. Dacă mă
mai întrerupi o să tac etern. Foarte bine că nu crezi. Nici eu nu cred. Nu, nu
cred nici că te iubesc. Asta o ştiu şi, mai ales, o simt. Deci, din pământ
verdele ierbii mele se înalţă spre cerul verzilor tăi îngeri străpungând
irealitatea norilor şi obligându-i spre ploaie. Am auzit că în toamna asta s-au
supărat mai repede spre zăpadă. Poate se supără şi Moşu’ şi vine mai repede
aducându-mi în sac un drum spre tine. Sau poate nu…
Duzii ăştia încăpăţânaţi, refuzând desfrunzirea de parcă ei ar hotărî
soarta iernii şi a noastră. De la ei trebuie să luăm exemplu. N-ar trebuie să
ne lăsam desfrunziţi de nimic. Nici de păreri, nici de amintiri, şi, cu atât
mai puţin, de sentimente. Doar că iernile ne încearcă şi nu toţi avem tăria
duzilor.
Nici vrăbiile nu se mai aud de ceva vreme. Doar duzii. Şi o cioară
croncănind bacovian. Parcă aş fi într-o scriere a lui Poe. Nu, iubito, nu în
corbul. Pentru că nu-mi place "nevermore". E prea trist. Cred că e
cel mai trist cuvânt indiferent în ce limbă l-ai spune. E aproape la fel de
trista ca tristeţea dacă ai pleca tu. Ştiu că nu pleci, dar încercând să fac un
exerciţiu de imaginaţie... Zici tu că am prea multă? N-am să te contrazic. Nu
vreau să ne certăm pentru atât. Nu, iubito. Nu vreau să ne certam nici pentru
mai mult. De fapt nu vreau să ne certăm decât pentru filmul pe care îl vom
viziona într-o seară ploioasă sau tare friguroasă, între doua bucăţi de
eternitate în care vom face dragoste. Nu, nu mi se pare că durează o eternitate
când facem dragoste. Atunci îţi ofer o bucăţică din eternitatea dragostei ce-ţi
port. Mă întrebi când se va termina eternitatea asta? Asta ai întrebat? E
simplu, se va termina când se vor termina veşniciile, doar că inima mea produce
continuu noi şi noi veşnicii. Nu ştiu cât va bate inima mea. Aşa că...
Duzi răvăşind aerul rece în adierile vântului aşa cum mâinile tale îmi
răvăşesc părul şi simţurile, sau cum buzele tale îmi răvăşesc buzele şi
sufetul, sau cum sânii tăi îmi răvăşesc... sufletul... Îmi răvăşeşti
sufletul... Zidind nesfârşiri de sentimente. Cum adică ce sentimente?
Sentimente de drag, de bine, de dor, de iubire... Sentimente care împreună dau
starea aceea supremă numită Dragoste. Nu, iubito. Ştii bine că la mine
dragostea nu e un singur sentiment. Dragostea e mai presus. E totul. Da,
dragostea e chiar şi noaptea, sau întunericul, dar, mai ales, e lumina. Şi, mai
presus de orice, la mine dragostea eşti tu. Tu rebelă, tu tandră, tu
copilăroasă, tu iubitoare, tu înger şi demon în aceeaşi fracţiune de
eternitate, tu gândind, tu simţind, tu iubind. Ştiu că tu iubindu-mă. Ştiu.
Din nou despre duzi nedesfrunziţi în toamnă. Despre frig. Despre un
soare mirific, dar fără dorinţa de a încălzi. Despre dragoste fără
"nevermore". Stări de dor nebacovian. Am o curiozitate: cum ar fi
scris Bacovia dacă te-ar fi cunoscut pe tine? Lipsea "Plumb" şi
"Gris". Lipsea tristeţea din moină. Lipsea Bacovian. Cred că şi
tristeţea are rostul ei. Decolorează lumea. O echilibrează. Nu putem pluti la
nesfârşit prin ceruri de fericire. Trebuie, măcar din când în când, să ne mai
şi târâm. Şi asta face tristeţea: ne învaţă târâşul.
Cioara asta mă aduce în pragul disperării. Parcă îmi smulge gândurile
cu croncănitul ei. Măcar dacă ar croncăni a zăpadă. Nu aşa se spune: „ce
croncăne ciorile astea, parcă cer zăpadă”? Sau era altfel? Habar n-am şi nici
măcar nu contează. Noroc că-mi mai rămân gândurile alea îngheţate. Şi alea
împlântate în suflet. Mă ridic să o gonesc. A câta oară? Nici nu apuc să mă
reaşez că revine cam pe aceeaşi creangă cu acelaşi croncănit. Acum chiar mă
duce gândul spre Lenore. Doar că duzii sunt aici. Duzii cu refuzul lor la
desfrunzire. Duzii cu continuitatea lor. Duzii mei din primăvară până în toamnă
şi invers. Duzii trecând prin timpuri şi anotimpuri. Aşa va trece şi dragostea
mea prin timp. Doar spaţiul nu-l pot înşela.
Să ai câte o zi frumoasă în fiecare clipă a vieţii tale.
Alba Iulia
27-28.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu