Povestea din Poveste – Plimbarea de seară

pentru dragostea mea frumoasă.

Mirosul de reavăn amestecat cu mirosul îmbătător de brad le umplea nările aşa cum mirosul dragostei amestecat cu gustul dorului le umplea sufletele. Nu se văzuseră de atâta vreme încât părea că trecuseră două eternităţi şi ceva. Chiar şi cu autostrăzile drumul de la unul la celălalt dura aproape 12 ore. Nu conta. Nici nu contase vreodată. Nimeni nu crezuse că relaţia lor va dura. Nici ei nu crezuseră. Dar momentele acestea treceau deasupra a orice şi a oricui. Momentele şi sentimentele. Bucuria lor. Şi cum simţea el că se scufundă într-o mare de drag şi bine şi dor când o privea cu dragoste neţărmurită în ochii de un verde mirific. Şi cum ea îi spunea "dragul meu drag, simt cum se amplifică verdele ochilor mei când mă pierd în verdele ochilor tăi". Nici o distanţă nu le putea lua asta. Nici trei eternităţi. Momentele acestea nu erau întrecute decât de clipele de intimitate stranie şi înaltă care se petreceau şi rămâneau doar între ei, cu ei şi pentru ei. Câte cascade de fericire îi unise într-un singur suflet. Cu doua trupuri, e adevărat, dar un singur suflet.

- Sufletul meu drag, tu eşti dragostea mea frumoasa, îi spuse rătăcindu-se încă o dată în adâncimile verzi ale ochilor ei

- Mă iubeşti? se alintă ea

- Ştii bine ca da. De ce mai întrebi?

- Pentru că-mi place să aud. De ce mă iubeşti?

- Asta e una din cele mai grele, sau poate mai uşoare întrebări pe care mi le-ai putea pune. Te iubesc pur şi simplu pentru că te iubesc. Te iubesc pentru că asta simt, asta ştiu şi asta pot. Te iubesc pentru că eu sunt iubire de tine fără motive. Nu am motive.

- Dar eu vreau motive.

- Să încerc să găsesc câteva: pentru ca e "cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală în noi"¹

- De când are treabă moralitatea cu noi?

- Era un citat, iubito. Vom mai povesti despre el. Aşa. Te iubesc pentru cum mă adie vântul, pentru brazii aceştia magnifici…

- Ăsta nu meritul meu, se grăbi să-l întrerupă din nou.

- Ba da, frumoasa mea. Ba da. Exact aşa ar fi arătat şi dacă îi desena dragostea ta pentru mine. Te iubesc pentru luna nouă, pentru primul pătrar, pentru luna plină, pentru al doilea pătrar, pentru Steaua Polară, pentru Cassiopea, pentru Orion, pentru toţi zeii greci şi pentru cei scandinavi, pentru noapte şi pentru zi, pentru toate anotimpurile, pentru nori şi senin, pentru ieri şi astăzi şi mâine, pentru flori şi râuri, pentru munte şi mare, pentru zbor, pentru dor, pentru tine în mine şi pentru mine cu tine, pentru ce mă faci să fiu... şi în tot timpul acesta îşi scufundase privirea în apele verzi ale ochilor ei ce-i erau atât de dragi.

- În regulă. Dar promite-mi că ai să mai cauţi şi alte motive. Pentru că vreau să ştiu de ce mă iubeşti.

- Şi pentru că-ţi palce să auzi.

Nu răspunse. Îl sărută zâmbind.

- Vrei să ştii de ce te iubesc eu?

Acum era rândul lui să o sărute zâmbind.

- Pentru că mi-e bine cu tine. Pentru că mi-e greu când eşti departe… Pentru tot ce aduci bun în viaţa mea, pentru prietenia ta, pentru sufletul tău, pentru toate emoţiile stârnite, pentru faptul că mă alinţi, pentru că, oricât de matură şi puternica aş fi, în preajma ta mă simt copil, mă simt a ta, simt protecţia şi alintul tău, admiraţia şi iubirea... Pentru că eşti mereu lângă mine atunci când rătăcesc în incertitudine sau fac alegeri proaste, pentru că am învăţat să ne oferim şi libertate dar şi iubire…

Câtă bucurie!!! Atât de multă bucurie în câteva cuvinte!!!

Doar Orion le era martor. Luna nu răsărise încă deşi părea că ar vrea să o facă. Şi totuşi exact atâta lumină era în jur cât să vadă. Să se vadă. Siluetele întunecate ale brazilor la început de toamnă îi străjuiau amplificându-le sentimentul de apartenenţă. Îşi aparţineau unul altuia aşa cum aparţineau luminii, toamnei, pământului, pădurii, oraşului, ierbii, văzduhului… Aşa cum aparţineau iubirii, dragostei acesteia întregi, atemporale, aspaţiale, în afara a tot şi toate, dar în interiorul sufletului lor. Da, a sufletului şi nu a sufletelor. Erau doua trupuri cu un singur suflet. Erau doua părţi ale aceluiaşi întreg fără a le lipsi nimic, întregindu-i iubirea întreagă, rotundă, împlinită. Cum poţi fi tot fără iubire? Nu poţi. Degetele li se întrepătrunseră cum se ţineau aşa de mână de parcă s-ar ţine de inimi. Îi sărută mâna cu atâta ardoare şi evlavie încât sărutul acela părea şi prima rugăciune şi primul păcat amestecate, contopite. De ce păcat? Pentru că aşa îl numea lumea. Ei nu. Pentru ei era plăcere. Plăcerea de a se gusta, pipăi, mângâia, săruta. Plăcerea de a fi una, o singura fiinţă în două trupuri zburânde prin timp şi locuri. Plăcerea totală, incomensurabilă de a fi peste toate, deasupra de tot în afară de ei înşişi. Ea îi strânse mâna arătându-i că simţea la fel. Aşa îi strânse mâna. Şi i-o mai strânse ca şi cum ar fi vrut să nu-i mai dea drumul, să-l poarte în zborul ei aşa cum el o purta în visul lui.

Steaua Polară încerca să le îndrume paşii fără a bănui că nu vad altceva decât drumul dragostei şi al dorului, iar timpul le e măsurat de bătăile inimilor îngemănate, contopindu-se în sufletul unic. Mestecenii unduindu-se în răcoarea nopţii le făceau parcă semne de bun găsit. Părea că ei, mestecenii, veniseră în locul acesta ce părea a lor prin dragostea ce-o iradiau şi se înclinau cu sfială cerându-şi parcă iertare pentru deranj, fără a şti, deocamdată, că de fapt întregeau totul. Fără ei povestea ar fi fost ca un tablou neterminat.

- Ştii ce aş vrea să fac acum? întrebă ea cu o doză de provocare amestecată în dragostea ce izvora din fiecare por al ei.

- Să mă săruţi? zise, mai mult ca o afirmaţie sau ca o întrebare retorică.

- Crezi că m-aş mulţumi cu atât? Aş vrea să te strâng în braţe închizându-te în mine şi pe mine în tine şi apoi să dilat clipa asta până dincolo de marginile timpului.

- Crezi că timpul are margini?

- Totul are margini. Nimic nu e infinit.

- Doar sufletul nostru e infinit.

- Da. Doar sufletul nostru.

Se aruncă din nou în ochii lui ştiind că şi el va face acelaşi lucru.

- Şi dragostea nu e infinită? întrebă el, prefăcându-se mirat.

- Nu. Dragostea nu e infinită. E veşnică, dar nu e infinită. Are şi ea marginile ei. Altfel ar duce la suficienţă şi are deveni plictisitoare. Nu crezi?

- Dragoste plictisitoare şi tu în aceeaşi propoziţie. Greu de digerat chiar şi intelectual. Deşi intelectul nu mă prea ajută acum. Acum vreau să simt, să te simt.

O strânse în braţe de parcă doar asta conta. Şi chiar doar asta conta. Şi clipa. Nu mai conta altceva în afara sentimentelor decât clipa.

              “Vino să străbatem veacul dintre ochii tăi şi-ai mei. 
                Fiecare clipă este unică in felul ei.
                Vino clipa cea de faţă nu se va mai repeta. 
                Ce va fi să fie mâine, mâine vom vedea”²

Drumul, sau mai corect spus poteca de pământ, îi purta printre barzii ce păreau acum siluete stranii ale unor zei binevoitori, de tare de demult adormiţi pe meleaguri abstracte. Iar luna, ce-şi făcuse simţită prezenţa îi lumina şi ilumina straniu sporindu-le misterele şi farmecul aşa cum făcea şi cu lacul a cărei faţă sclipitoare o zăriseră.

- Vreau să-l văd la lumina lunii, zise ea şi alegă spre luciul de apă.

- Dacă ai fi dezbrăcată te-aş confunda cu una din ielele ieşite la descântat. Nici n-ar trebui să mă „vrăjeşti”.

- Poetul meu drag, zise revenind la el şi strângându-l în braţe. Nici nu te-aş vrăjii. Mă vrăjesc pe mine privindu-te, iubindu-te, aşa cum şi tu o faci privindu-mă, iubindu-mă.

- Aş vrea să scriu o poveste, iubito. O poveste în care să ne regăsim rătăciţi. Ca în poezia mea:

În ceaţa asta deasă prin care brazi păşesc,

Prin sate fără noimă pe drumu-n serpentine,

Am să m-ascund de toate, aşa cum e firesc

Când vreau să stau, iubito, doar în priviri la tine.

Iar prin pădurea asta ce parcă-i desenată

Cu chiciur-aruncată de mâini de demiurg,

Mă voi preface iute în lupul de-altădată,

S-aduc o spaimă mare în adormitul burg.

Călcând cu nonşalanţă pe negre trotuare

Lumina învechită a lunii o desfid,

Că ne aruncă-n suflet umbre-amăgitoare

Şi-apoi în faţa noastră poveştile se-nchid.

Dar noi vom scrie alta cu font uşor italic,

Despre un lup bezmetic căzut din univers

Şi o femeie blondă cu tocul ei metalic

Călcând printre ruine şi prin frânturi de vers.

Si-apoi vom încheia-o uitând de toţi şi toate,

Pierduţi printre fotolii, divane, canapele,

Iubindu-ne frenetic şi-n ziua dar şi-n noapte,

Având drept martor luna uitată între stele.

În ziua de pe urma vom lua-o de la capăt

Ca să petrecem timpul pân' la al său sfârşit,

Îl vom închide bine cu al speranţei lacăt

Să nu ne stingă-n suflet plăcerea de iubit.

- Şi lacul? Unde va fi lacul, iubitule?

- În ochii tăi. Oare cine a spus: „ochii sunt poarta spre suflet”?

- E un proverb românesc.

- Serios? N-aş fi zis, încercă el să o provoace.

- De ce? întrebă dar fără a-l lăsa să continue pentru că acum avea nevoie de un sărut.

- E prea elaborat.

- Proverbul sau sărutul.

- Eee… Un sărut PREA elaborat… Aş vrea să văd, o provocă din nou.

- Eu aş vrea să simt, se jucă ea evadând din braţele lui şi alergând spre ponton.

O cărare de lumină crease luna pe lac. O cărare spre nicăieri şi spre oriunde. Undeva în spate se ghiceau luminile oraşului. Ale burgului aceluia vetust.

- Ştii ce aş vrea acum? Ce-mi doresc tare de tot dacă aş şti că am fi doar noi aici?

Se aşeză în spatele ei şi o cuprinse în braţe adâncindu-şi nasul în părul ei blond, în părul ei ce părea coama unui leu sau un snop de grâu sau aurul din soare, şi îmbătându-se cu mirosul ei.

- Cred că ştiu… răspunse.

- Ia uimeşte-mă.

- Să facem dragoste, acum şi aici. Şi îţi doreşti atât de mult încât fiorul te străbate chiar acum când îţi vorbesc.

- Acelaşi fior ce te străbate şi pe tine?

- Da, iubito. Acelaşi.

- Şi despre ce ar fi povestea? evită ea o continuare.

- Despre o Sânziană blondă şi un lup bezmetic.

- Îţi par a fi o zână?

El zâmbi şi o strânse tare în braţe încercând să îngheţe clipa. Lună şi lac şi brazi şi mesteceni şi dragoste şi EA şi EL... Nu lipsea nimic.

- De ce vrei să fii lup?

- N-aş ştii să-ţi spun. Nu am un motiv cert. Îmi inspira forţă şi credinţă, inteligenţă şi voinţă... Poate genera şi teama şi siguranţă, depinde de relaţia cu el.

- Şi care e relaţia mea cu el?

- De ce crezi că te-am comparat cu o Sânziana blonda? Sânzienele sunt Iele bune, în contradicţie Rusaliile. Şi se spune că Ielele ar fi fost preotesele Dianei, zeiţa vânătorii şi protectoarea animalelor.

- Povesteşte-mi, zise cuibărindu-se la pieptul lui.

- Se întâmplă acum când ascultaţi aceste vorbe.

- Poveştile încep cu "A fost odată ca niciodată", zise ea.

- Nu şi aceasta. Aceasta începe cu "este acum". Pare un lup obişnuit, cu nimic altfel decât ceilalţi lupi. Cu blana sură şi ochi de foc. Dar când îl vezi alergând ştii că nu e aşa. Poate străbate o leghe dintr-un salt. Iar acum alerga cum nu alergase niciodată. Alerga în salturi arcuite până aproape de nori, cu simţurile atât de ascuţite încât putea mirosi şi auzi naşterea unui şoarece aflat la celalalt capăt al lumii. Ştia că în urma lui venea Zâna Sâmziană plutind deasupra pământului într-un mers ca un zbor. O simţea. Aveau o relaţie specială. El auzea gândurile ce-i erau destinate, iar ea putea simţi, vedea şi auzi tot ce simţea, vedea şi auzea el. Aveau o misiune de îndeplinit şi ei erau ultimii în stare să o ducă la capăt: cineva furase Luna. De aici o multitudine de complicaţii pe lângă faptul că rămăsese cerul urât, că dispăruse mareea, că nu mai aveau lupii la ce să urle: logodnicul Lunii, Soarele, căzuse într-o deznădejde cruntă şi nu mai voia să se mişte. Rămăsese agăţat între clipe fără vrere, fără putinţă... Şi cine să rezolve această enigmă dacă nu ei? Rusaliile, Ielele nopţii, nu au vrut să facă nimic. Le convenea întunericul. Celelalte Sânziene se pregăteau de sărbătoare şi rămăseseră rătăcite în pădure neavând îndrumătorii-animale cu ele. Toţi Feți-Frumoșii şi toţi Greucenii erau plecaţi pe alte tărâmuri în căutarea Tinereţii fără bătrâneţe, a Vieţii fără de moarte, sau să o salveze pe Ileana Cosânzeana sau pe Iana Sânziana. Mai rămăseseră doar Doi feţi cu stea în frunte şi Prâslea, dar erau prea cruzi, prea tineri pentru aşa o corvoadă şi Păcală, dar ştiţi cum e Păcală... Aşa că cea mai potrivită soluţie erau ei. Oricum cu Feţi-Frumoşii şi cu Greucenii era complicat. Planificări, strategii, conferinţe de presă. Timp irosit. Şi cu cât mai mult timp s-ar fi irosit, cu atât şansele de a o găsi ar fi scăzut şi cu atât ar fi fost mai rău pentru toţi.

- De ce ar fi fost rău dacă întârziau o oră – două sau o zi sau o lună? Ce rău chiar atât de mare s-ar întâmpla? întrebă ea, aşa cum ar face-o un copil cuminte şi atent, prins în poveste.

- Hai să-ţi spun, ca să nu existe dubii. Ia gândeşte-te câtă nervozitate ar aduna lupii, şi îţi dai seama ce se întâmplă când lupii sunt nervoşi nevoie mare.

- Dar el nu e lup?

- Da şi nu. El e Lupul. Ai să vezi. Aşa, apoi ce s-ar face vietăţile fără maree, fără curenţii marini şi oceanici? Şi, în fine, ce se întâmplă dacă Soarele rămâne nemişcat în deznădejdea lui amară chiar şi o oră sau două în plus? Îţi dai seama că nimeni nu dorea să afle răspunsurile la aceste întrebări. Şi apoi nimeni nu ştia pentru care scop meschin ar fi putu fura cineva Luna. Dacă ar fi fost un Vârcolac el, Lupul, ar fi ştiut. Dacă ar fi fost o Vâlvă sau vre-o Babă Cloanţă ar fi ştiut ea, Sâmziana. Şi totuşi rămăseseră atâţi suspecţi: Uriașii, Balaurii şi Căpcăunii, dar n-au destulă minte dacă nu-s conduşi de Solomonari, iar aceştia n-au motive; Muma Pădurii nu riscă să-şi pună în cap zânele şi animalele pădurii şi apelor; Pricolicii prea mărunţi pentru o treabă aşa mare; Scorpiile, Stafiile, Moroii şi Strigoii n-au putinţă; Vasiliscul n-are voinţă; Sfânta Vineri nu s-ar lua la trântă cu Sfânta Duminică şi cu Sfânta Miercuri; Zmeii sunt ocupaţi cu Ilenele, cu Feţii şi Greucenii. Mai rămâne Samca. Are şi putinţă şi voinţă şi destul de puţină minte ca să o facă, dar destul de multă ca să reuşească. Deci misiunea va fi grea, dar nu imposibilă.

În mijlocul următorului salt auzii gândul: „Să ne odihnim”…

Şi el tăcu… şi tăcu…

- Sherezado, vrei să te rog? întrebă ea cu nerăbdare.

- Nu, iubito. Dar chiar mai sunt zile. Iar acum se lasă frigul.

- Dacă mergem acum acasă nu o să mai ai vreme de poveşti.

- De poveşti nu. Dar de basme?

- Te iubesc, povestitorule.

O sărută pe ceafă îmbătându-se, din nou, cu mirosul ei, apoi se ridică ajutând-o şi pe ea. Rămăseseră îmbrăţişaţi o vreme.

- Şi totuşi, cine a furat Luna?

- Nu ştiu iubito. Pur şi simplu nu ştiu, dar vom afla. Promit.

- Dar acum sunt curioasă.

- Şi când nu eşti tu curioasă?

Păşeau îmbrăţişaţi pe drumul pavat cu piatră cubică, fără a-i deranja neregularităţile acesteia. Chiar erau ca o fiinţă fantastică cu două trupuri. Păşeau agale prin lumina lampadarelor pe lângă gardurile vii sau de lemn sau de fier forjat, pe străzile pustii ale unui burg adormit.

- Uite încă un titlu: Povestea burgului adormit dintre pădurile de brazi, zise ea strângându-l mai tare în îmbrăţişare.

- Nu e rău. Sau aş putea să-i spun: Povestea Frumoasei din Burgul Adormit.

- Crezi că sunt frumoasă?

- Nu mă întreba pe mine. Eu sunt cel mai subiectiv om de pe pământ.

- Şi crezi că eu am nevoie de păreri obiective. Când vreau aşa ceva întreb oglinda.

- Şi oglinda nu e subiectiva?

- Depinde cine priveşte…

- Iubindu-te până la capătul timpului şi ceva după e normal să văd, să ştiu, să gust, să miros, să pipăi, să simt că eşti cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ. Dar…

- Dar…? întrebă ea ameninţător.

- Dar asta e puţin în comparaţie cu ce văd şi aud şi gust şi miros…

- Hai-hai! Nu degeaba eşti tu un maestru al cuvintelor. Ce le mai ştii răsucii şi răstălmăcii.

- Poate şi de aia mă iubeşti…

- Poate… te iubesc…

- Poate..?

- Poate!

Se opri în mijlocul unui cerc de lumină şi-l sărută cu toată dragostea comprimată într-un sărut. Îl sărută cu sfială şi neruşinare, cu drag şi dor, cu predestinare şi întâmplare, iar burgul îşi dormea nepăsarea ca un animal preistoric rătăcit în timp şi uitare. Case întunecate păreau solzi, drumurile erau vene şi artere, primăria cu zidurile ei crenelate o gură acaparatoare, iar lacul era ochiul. Un animal ciclopic, cu un ochi întors din cer spre adâncuri.

- Ce zmeu haios ar fi orăşelul acesta! exclamă el.

- Şi eu să fiu Ileana Cosânzeana?

- Nu, iubito. Am stabilit deja că tu eşti Zâna Sâmziană.

- Bine, Lupule. Hai acasă că mi-e foame şi se face frig. Oare ce mănâncă zânele? Dar lupii mitici?

- Vom afla imediat.

Reclamele de neon colorau pavajul de parcă ar fi călcat pe o potecă fermecată. Iată că urcau în poveste… Asta face iubirea, nu? Iubirea te urcă, te încarcă, te transpune în poveste. Şi dacă tot urcau în poveste inimile lor erau acum felinare magice luminându-le viaţa. Era o contradicţie plăcută între dorinţele ce îi îmboldeau: una era să ajungă mai repede la sălaşul ce-i atrăgea ca pe nişte călători veniţi de tare de departe, iar cealaltă era de a prelungi cât mai mult clipa de magie atemporală ce-i cuprinse. Cât de plăcut importantă părea acum călătoria aceasta ce fusese de fapt o plimbare de seară şi cât de magică de parcă ar fi durat cât o poveste.

- Cum se încheie de obicei poveştile, iubito?

- De obicei cu o căsătorie şi cu: „Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

- Nu-mi place. Nu e un sfârşit bun pentru povestea mea.

- Nu-ţi place căsătoria?

- Aşa cum spui şi tu: „O hârtie poate schimba ceva în bine?”. Tu eşti mireasa mea oricum, oricând… Ce zici de: „Trăiesc fericiţi bucurându-se de Lună, de Soare, de Stele... de tot şi de toate, dar, mai ales, de ei înşişi…”

- E şi asta o soluţie, dar mai trebuie lucrată.

- Şi vrei să o lucrăm împreună?

- Da, iubitule. Doar că acum avem altceva de lucru. Am ajuns…

Alba Iulia 18.09-06.10.2014

¹ – Immanuel Kant

     ² – Dan Verona – În loc de final