Ochii - 7. Cerul

          Ţinea ochii strâns – strâns închişi şi totuşi ştia exact unde este, cine este şi ce face. Aproape că simţea tot în jurul lui: aparatele ce-l monitorizau, cele două răsuflări sacadate de plânsul ce secase lacrimile ale singurelor persoane ce contau în viaţa lui, forfota personalului medical dincolo de limitele rezervei în care zăcea… durerile celorlalţi bolnavi… Şi deşi avea ochii închişi şi era imobilizat într-un pat de spital el vedea cerul în toată splendoarea lui. Nu ştia exact de când zace aşa. N-avea curaj să întrebe ca să nu stârnească plânsul. Nu-şi amintea nici cum ajunsese aici. Adică avea mai multe amintiri şi nu ştia care e cea reală: explozia din Deşert sau cea de la Labirint? Rătăcirea în Oraş sau cea de pe Mare? Căderea din Pădure sau ce de pe Munte? Dar din toate îşi amintea OCHII. Ochii aceia ce-l păzeau acum din înalturi. Acum ştia. Ştia ai cui erau şi nu-i mai provocau sentimente stranii. Se împăcase cu tot şi toate. Nu ştia ce se va întâmpla, dar era pregătit pentru orice. Era pregătit şi pentru noapte şi pentru zi, şi pentru teză şi pentru antiteză, şi pentru DA şi pentru NU. Singurul lucru pentru care nu se putea pregăti pentru că nu-l înţelegea era POATE. Oricum POATE nu va fi. Şi dacă va fi sigur nu va dura mult. POATE nu avea raţiune aici şi atunci nu se putea întâmpla. OCHII n-ar fi permis asta. Şi nici el. Pentru că nu înţelegea noţiunea POATE.

          Ar fi vrut să deschidă ochii dar învăţase să nu grăbească lucrurile. Dar nici încet nu le putea face. Nu ştia cât timp mai are. Şi nici câtă putinţă, că voinţă avea atât de multă încât ar fi putut da întregii lumi. Voia să trăiască. Ar fi fost nebun să nu vrea. Dar nici Plecarea nu-l mai deranja. De speriat nu-l speriase niciodată. Nici măcar în perioada de negare, în perioada când fusese ateu. Sau cel puţin aşa crezuse atunci. Nu-l negase pe Dumnezeu. Negase acel Dumnezeu creat de biserică şi oameni, acel Dumnezeu răzbunător şi rău, acel Dumnezeu despre care îi povestiseră că: „Te bate Dumnezeu dacă faci aia sau nu faci aialaltă”; acel Dumnezeu despre care avuseră impertinenţa să-i spună că îl va pedepsi dacă va iubi o femeie divorţată. Dumnezeu împotriva iubirii, asta fusese greşeala lor. Dumnezeul pe care el îl găsi în interiorul lui era un Dumnezeu al iubirii, era IUBIRE PURĂ, iubire şi atât, dincolo de înţelegere, doar sentiment pur. Aşa că Plecare nu putea să-l speria. Nici durerea nu-l speria. Singurul lucru ce-l speria era Lipsa, Absenţa. Lipsa Bucuriei, a Speranţei, a IUBIRII. Ăsta era cel mai crunt gând ce-i putea trece prin minte acum. Dar nu  de gânduri crunte avea el nevoie, ci de amintiri frumoase… De amintirea primei lui mari iubiri, de noaptea nunţii, de primul şi singurul lui copil. Doamne ce copil!!! Ce bucurie!!! O aşa iubire cu o aşa încununare! Nu avea nevoie de amintirea Plecării Ei. Dar nu-l mai durea. Rămăsese acolo în sufletul lui, dar rămăsese doar bucuria existenţei Ei în viaţa lui. Plecase devreme, dar poate că aşa trebuia să se întâmple. Apoi singurătatea. Nici de amintirea asta nu avea nevoie, dar era ca perioadele de vreme rea când ştii că va veni vreme bună. Şi venise. Iubise din nou. A doua lui mare iubire. Pasiunea. Iubise… nuuu, IUBEA cu aceeaşi intensitate, dar altfel. Nu mai frumos şi nici mai puţin, ci pur şi simplu altfel. Nu crezuse că poate exista atâta pasiune într-un singur suflet. Dacă n-ar fi fost al lui n-ar fi crezut. Simţea că EA, nu putea să-i spună a doua, nu asta simţea. Era prima acum şi aici şi oricând. Simţea că EA e acolo şi că o doare. Ar fi vrut să-i spună că va fi bine. Dar care era binele pe care îl voia EA? Fiecare om are realitatea lui. „…doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit.”¹ El acceptase oricare bine. Dar EA? Şi ochii EI plânşi până la secare îl vegheau păzindu-l de relele lumii. Şi copilul lui era acolo. Simţea asta şi îl durea puţin. Nu că era acolo ci durerea ce-o simţea. Senzaţia de pierdere ce răzbătea până la el. O cunoştea. O trăise. Acum ştia că nu e o pierdere. E o ETAPĂ. O Trecere. O accedere spre altceva, altundeva… Cum să le explice asta. Şi apoi mai exista totuşi o şansă să fie amânată Plecarea lui. Asta înţelegea privind OCHII, chiar dacă avea ochii închişi. Dar n-avea certitudinea, n-avea nici măcar pretenţia că înţelege bine ce vede. Avea certitudinea că e el acolo unde e, că e el acela care e.

          Acum înţelegea rostul ciclurilor. Şase cicluri mari, mari de tot care se opriseră acum. Acum când înţelese rostul lor şi-l acceptase. Călătorie iniţiatică? Probabil. Clar o experienţa de viaţă, despre viaţă şi pentru viaţă. Încercă un uşor regret că, probabil, n-o să o poată împărtăşi. Dar cine ştie? Câteodată a împărtăşi nu contează. Câteodată contează doar clipa. Bucăţica aceea din ciclu sisific dus spre absurd de refuzul de a înţelege, de nevoia de a te răzvrăti, de încăpăţânarea de a crede că ţi se cuvine ceea ce vrei tu să ţi se cuvină. Când a abandonat furia şi închistarea a înţeles de ce e nevoie de cicluri, etapizate sau nu, dar cicluri. Cu colţuri sau cu muchii, rotunde sau ovale nu conta, doar cicluri să fie. Dimensiunea lor spaţială nu conta deloc nici ea, iar cea temporală era dictată doar de capacitatea de înţelegere a fiecăruia. Cum adică a fiecăruia? Câţi ajung să conştientizeze ciclurile? Câţi le simt? Şi cu atât mai puţini încearcă să le înţeleagă. Poate că el era pregătit pentru o altă etapă. Sau poate nu. Ce conta acum era ce lasă în urmă, dacă asta însemna „în urmă”, şi ce ia cu el. acum importante erau sentimentele ce le stârnise şi ce le trăise. Restul era vanitate ludică. Restul e exact ca şi pudoarea grotescă afişată în locurile publice a unui ahtiat după pornografie.

            Şi simţi că era momentul să deschidă ochii. Şi el băgă de seamă că se înşelase, dar nu foarte tare. Erau acolo iubirile lui: copilul lui şi femeia lui erau acolo. Dar mai erau şi alţii. Mai departe, păstrând distanţa, dar erau prezenţi. Nu mulţi, dar cei care erau acolo erau cei pe care îi aşteptase. Şi îl văzură imediat şi râseră a plâns sau plânseră a zâmbet. Credeau că e semn bun, dar adevărul era că nu ştia nimeni ce semn era. Nici măcar OCHII nu ştiau. Sau poate nu voiau să ştie. Oricum nu avea importanţă ce semn era sau dacă era vreun semn. Doar atât avea importanţă: BUCURIA. Bucuria şi iubirea izvorând din ochii aceia verzi şi albaştri şi negrii şi căprui şi orice alte culori ar fi avut… Şi din acele două perechi de ochi ce erau cel mai aproape de el. Şi atunci simţi iubirea curgând din ochii lui inundând lumea, acaparând-o. Şi OCHII îi zâmbiră ca şi cum doar iubire era în lume…

              Alba Iulia octombrie 2014