Iubindu-te pe tine

"Dragostea de sine nu-mi miroase a bine"

Mi-am permis să parafrazez acest proverb românesc deoarece, aşa, exprimă cel mai bine părerea mea despre acest subiect. Despre dragoste aş vrea să vă vorbesc astăzi, de parcă n-aş face-o de fiecare dată.

Nu-mi place expresia "a te iubi pe tine" cu atât mai puţin conceptul în sine. E riscant. Cine nu e gelos când iubeşte cu adevărat? Nu vorbesc de gelozia aceea patologica, gelozia aceea care face rău ambilor parteneri. Ci de gelozia aceea controlată si controlabilă. Cine nu e egoist în dragoste nu iubeşte cu adevărat. Când iubeşti îţi doreşti cu fiecare fibra a fiinţei tale ca persoana iubită să fie doar cu tine, pentru tine, fără să conştientizezi că e mereu în tine. Ăsta nu e egoism? Totul e să menţii echilibrul. Asta e esenţa la tot şi la toate.

Când iubesc mă implic cu toata fiinţa mea, cu toata veşnicia sufletului meu. Când iubesc, şi e atât de bine că o fac şi că o pot face, fiinţa iubită îmi umple tot sufletul, fiecare gând, fiecare colţişor al clipei esenţiale a existenţei mele. Atunci cum să mă iubesc pe mine? Ar însemna să fiu gelos pe oricine se apropie, pe oricine încearcă. Ar însemna să vreau sa fiu cu mine însumi cât mai mult, uneori ignorând sentimente, trăiri... Ar însemna să nu mai fie loc de altceva în mine. Mi-e bine cu mine, mi-e drag cu mine, mă respect, mă critic, mă laud, dar atât. De fapt eu cred că folosim prea uşor cuvântul iubire. Iubesc pădurea, parca şi eu am scris-o cândva din inerţie. Iubesc ciocolata, vântul de primăvară, apusul sau răsăritul. Oare? Îmi plac, de acord. Îmi plac dureros de tare. Îmi plac până înspre lacrimi de dor. Dar atât. Nu pot iubi câini. Îmi sunt dragi, tare dragi, dar nu-i pot iubi, şi aici mă refeream la orice fel de animal. Iubesc cu toată intensitatea de care sunt în stare o fiinţa minunată, o femeie ce se află deasupra a tot şi toate. Sunt atât de plin de această dragoste încât nici n-ar conta daca sentimentele mi-ar fi sau nu împărtăşite, dar nu despre asta e vorba acum. Cum să mai existe loc pentru altă iubire? Chiar şi pentru iubirea pentru flori. "Iubesc muntele". Nu! Am sentimente de drag pentru munte. De drag, nu de dragoste. E diferenţă mare între aceste sentimente. De fapt dragostea nici nu o consider un sentiment. Dragostea mare şi rotunda e un amalgam de sentimente, stări şi emoţii. Dragostea e atât de mult încât e greu şi să o simţi toată, darămite să o descrii. Am auzit de multe ori expresia "am avut N iubiţi (iubite)". Oare? Chiar credeţi că sufletul poate susţine atât? Eu nu. Ştiu sigur că mulţi dintre cei care zic aşa, sau care gândesc aşa, n-au întâlnit niciodată DRAGOSTEA. Poate au aflat ce e sentimentul de drag, dar n-au cunoscut DRAGOSTEA. Dragostea ce îţi umple universurile sufletului. Dacă iubeşti ierţi, aproape, orice. Păi dacă mie îmi iert ceva am să mă urăsc în cel mai crunt mod. Şi dacă mă urăsc cum să mă mai iubesc? Deci, până la urmă, nu e vorba de iubire ci de cum folosim cuvântul şi, mai ales, amalgamul acela de sentimente, pline şi întregi, numit iubire. Am auzit şi expresia: iubesc maşina (casa, tabloul, cartea, etc) asta. Cum poţi iubi obiecte? Iubirea nu se refera la suflet? Iubirea împărtăşită se referă la o contopire de suflete. Cum te contopoesti cu un obiect? Luciano de Crescenzo spunea: "noi, oamenii, suntem îngeri cu o singură aripă... Nu putem zbura decât îmbrăţişaţi". Cu sufletele îmbrăţişate. Perechi, perechi. Nu unu, nu trei, nu patru... Doi cate doi aliniaţi ca la şcoala destinului.

Dragostea de sine, ca şi dragostea de frumos, de cer senin, de râuri, de lacuri, de cerbi, de brazi sau paltini nu e dragoste. Poate fi drag, poate fi bucurie. Dar nu poate fi dragoste. Nici fericire. Fericirea nu poate exista în afara dragostei, aşa cum dragostea nu poate exista în afara sufletului.

Aveţi grijă de voi. Bucuraţi-vă. Şi mai ales iubiţi. Oferiţi-i sufletului hrana supremă. Să fiţi sănătoşi şi fericiţi, că una fără alta nu se poate.

Alba Iulia 21-28.01.2014

Altă scrisoare de dragoste şi iarnă

Ploaie tâmpă în miez de iarnă ce nu seamănă a nimic. Nici a toamnă, nici a primăvară, nici măcar a ea însăşi. Copacii goi par mâini descărnate ce zgândăre cerul încercând să răvăşească norii. Nu reuşesc. Soarele nu se vede decât în sufletul meu răsărind din dragostea ce-ţi port. Ştii cât de mult îmi place să te privesc dormind, de parcă aş fi străjerul dimineţilor tale? Ştii că te iubesc aşa cum un copil îl iubeşte pe Moş Crăciun? Cred în tine cu bucuria naivităţii curate, cu încrederea în magia dragostei tale.

Nesiguranţa verdelui murdar al ierbii nu mă umple. Ciudată culoare. Parcă ierbii i-ar fi frică să răsară. Parcă ar încerca să se camufleze în altceva. Cerul a împrumutat culoarea cafelei tale cu lapte (am mai scris aşa despre un râu, parcă). E atât de greu că striveşte lumea, înăbuşă sentimente. Cu mine nu reuşeşte. Îl cunosc de pe vremea când era albastru, deci nu mă poate surprinde.

Culorile s-au rătăcit prin ceaţa asta imposibilă, amestecându-se, estompându-se, abrutizându-se parcă. Nu mai regăsesc nicăieri galbenul părului tău, fuior de împletit gânduri. Nu mai regăsesc nicăieri verdele important şi impozant al ochilor tăi în care înoată gândurile tale şi sufletul meu. Nici uimirea zăpezilor n-o mai găsesc. Doar mirarea dragostei ce-mi porţi şi minunea dragostei ce-ţi port.

Case cu hornurile părăsite de fum. Nici frigul nu ne caută să ne putem încălzi la flacăra dorurilor din noi şi atunci flăcările ne mistuie. Nici brazii nu mai par brazi fără iarnă. Nici oamenii, oameni. Parcă sunt maşini simulând trăiri. Aşa par. Ştiu că nu e aşa, dar asta par acum. Ciudată iarnă, ciudată vreme. Stranii vremuri. Aproape ai zice că dragostea nu mai poate exista. Dacă n-aş simţi-o aşa aş zice. Curând ne vom îmbolnăvi de astenie de iarnă. Curând, dacă nu ne îmbolnăvim de dragoste. Asta e singura boală din lume la care daca s-ar găsi leac aş refuza să-l iau. Refuz să mă vindec de dragoste. Nici de iarnă nu vreau să mă vindec, dar asta nu mai depinde de mine. Poate o fugă până la pol m-ar ajuta. Dar dacă dau de Moş Crăciun? Dacă mă întreabă de vreo dorinţă? Cum să-i spun ca dorinţa mea e să fiu bolnav în continuare de dragostea de tine împărtăşită?

Of, ce iarnă obositoare tocmai pentru că nu e iarnă. Ianuarie deşănţat, dezbrăcat, zbârcit. Ianuarie ca un noiembrie îmbătrânit înainte de vreme. Noroc cu dorurile ce mă rostogolesc şi mă acaparează. Dorurile mele de tine toată şi de toate ale tale. De pielea ta ca ghioceii de martie, de mângâierile tale ca adierile de aprilie, de ochii tăi ca verdele de mai, de buzele tale ca macii de iunie, de părul tău ca grâul de iulie, de zâmbetul tău ca soarele de august, de mirosul tău ca fânul cosit în septembrie, de gustul tău ca merele în octombrie, de lacrimile tale ca ploile în noiembrie, de bucuria ta ca sărbătorile în decembrie. Doar ianuarie m-a trădat, iar pe februarie îl aştept neîncrezător. Poate…

Să-ţi tihnească dragostea mea şi dorul de mine. Să avem zăpezi în suflet şi sărbători în inimă în fiecare clipă a iubirii noastre.

Alba Iulia 21.01.2014

În catedrala naturii

În catedrala naturii, pădurea, mă simt EU. Acolo mă dor oasele sufletului de vibrările gândului. Acolo deslușesc limitele eternității. Acolo, cu mirosul muntelui în trup, mă simt mai aproape de veșnicie. Acolo știu cât sunt de imens şi de infim, de plin de sensuri şi de anost, de deștept şi de prost deopotrivă. Acolo, în susurul izvoarelor, pot să-mi port dorul imens ce mă mistuie. Acolo, sub dansul păsărilor, pot să-mi duc setea ce mă însoţeşte. Acolo, în murmurul frunzelor, pot să-mi târăsc foamea ce mă consumă şi de care nu mă mai scapă nici un RĂSĂRIT sau APUS. Nu mă mai satur  nici cu un tril de mierlă şi nici cu unul de cinteză. Mi-e o foame avidă de frumos, nu de măreţ, ci de frumos. De frumosul acela pe care numai natura îl ştie şi-l poate. Pe care doar oameni fără măşti şi cochilii îl au. Îmi e teribil de foame, dar ca să o pot alina trebuie prima data să mă aşez la masă. Şi asta cât mai repede, să nu mă devoreze pe mine. Şi atunci mă întorc în pădurea catedrală a naturii şi am să mă rog zeităţilor ei: frunzelor, florilor, gâzelor, păsărilor, lighioanelor de tot felul şi, mai ales, majestăţilor lor arborilor. Am să mă rog să-mi astâmpere setea şi foamea. Şi să-mi dea înţelepciune şi tărie. Să-mi ţină sufletul şi mintea treze. Iar vouă, cititorilor acestor rânduri, să vă dea sănătate şi tot binele din lume, toată dragostea şi toată înţelegerea.

Alba Iulia 08.08.2013

Impresii de călătorie - Austria

Nimic nu lasă să se vadă fosta apartenenţă la imperiu. Nici străzile destul de înguste, nici casele suficient de sărăcăcioase şi de vechi încât să nu bănuieşti că eşti în Austria. De fapt era chiar inima imperiului. Districtul Waidhofen an der Thaya, e la aproximativ 100 km de capitală şi face parte din al treilea sfert al Austriei (Waldviertel). Nu seamănă deloc cu Austria aceea din pliantele turistice. Dar îmi pare mai autentic decât Viena „made in Turkey” sau „made in China”, Viena aceea atât de mult cântată şi lăudată dar care nu mai există. Ocupaţia teritorială nu înseamnă obligatoriu război. Dar nu despre istorie vreau să vă vorbesc.

Forfota nebună a cotidianului, alergătura, îmbulzeala, nebunia marilor sau micilor oraşe lipsesc aici cu desăvârşire. Poate fi regăsită puţin în Waidhofen an der Thaya, principalul oraş şi capitala districtului, deşi în alte părţi abia dacă ar fi aspirat la statutul de comună mai răsărită cu cei 5700 de locuitori ai săi în 2011. Şi totuşi… Nici măcar în preajma sărbătorilor de iarnă nu găseşti aglomeraţie, de parcă oamenii de aici ar avea prea mult bun simţ sau ar fi plecat de mult spre alte zone. Adevărul că nici sărbătorile lor nu seamănă cu ale noastre. Ale noastre încep să semene cu ale lor. Seci, reci, chiar dacă temperaturile externe sunt de toamnă, fără bucurie, fără magie, fără oameni. Până şi asta o împrumutăm de la „civilizaţie”. De ce nu luăm ordinea, curăţenia, precizia, corectitudinea şi alte asemenea „defecte”? Ştiţi că drumurile locale şi chiar şi acelea dintre districte sunt peticite şi la ei? Se vede că sunt peticite că nu suntem orbi, dar nu se simte. Şi mai mult chiar sunt curate şi marcate. Câmpurile, cultivate sau nu, sunt curate. Pădurile par artificiale din afară, atât de „exacte” sunt. Oamenii nu par nicicum. Sunt atât de încetăţeniţi în drepturile lor, atât de agăţaţi de acel „cine sunt eu!” la stadiul de axiomă, deşi n-au făcut altceva decât să se nască în locul potrivit. Alt merit n-au decât că sunt urmaşii unui imperiu. Aş fi fost curios unde erau astăzi dacă nu i-ar fi avut pe nemţi sau dacă ar fi făcut parte din blocul comunist. Aşa îşi permit să fie aroganţi chiar dacă nu au cu ce şi nici cu cine. Până şi limba e ciudată. Nu e germană. E germanică, adevărat, dar mult mai lătrată. Nu e sănătos să generalizez. Am văzut şi grupuri cosmopolite.

Locurile sunt minunate. Fără măreţia Alpilor, care nici măcar nu se ghicesc de aici, fără extravaganţa palatelor, fără eleganţa falnică a castelelor sunt totuşi extraordinare. Iar satele se integrează atât de precis în peisaje încât bucură călătorul. Pădurile de brazi, deşi altitudinea nu le-ar fi impus niciodată, m-au înfiorat plăcut, iar pâlcurile de mesteceni m-au uimit până înspre lacrimi. Mai ales în zilele cu chiciură. Am mai scris despre asta dar nu mă pot abţine. Vederile de pe drumurile locale sunt magnifice pentru mine care am pădurea ca loc de rugăciune, iar pădurea de brad e cea mai celestă catedrală posibilă. Sunt convins că a contat şi compania de care m-am bucurat pe toată perioada şederii mele acolo. De fapt fără acea companie nici n-aş fi avut motive suficiente să încerc a gusta din Austria atâta timp cât România mai are atâtea să-mi ofere. Totul, absolut totul e aşezat de parcă ar face parte dintr-un plan de urbanism extrem de detaliat, dar fără a fi ostentativ, fără a se strădui să reuşească.

Dar liniştea aceea indescriptibilă, dar atât de firească m-a uimit şi mi-a bucurat sufletul. Cuminţenia acelei linişti mi-a umplut sufletul şi mintea cu stări de bine şi confort. Până şi nopţile par magnifice chiar dacă e ceaţă. La noi n-am găsit asta decât la munte. Noaptea orăşelele acelea par părăsite cu totul. Dar atât de stranii în „pustiul” lor intern încât chiar mă aşteptam să apară Shrek sau Cenuşăreasa sau Motanul Încălţat de după un colţ sau dintr-o curte. Totul se potrivea cu tot. N-am văzut nimic ce ar fi putut face notă discordantă. Poate doar market-urile care oricum erau poziţionate la limita extremă a localităţilor. Poate câte o benzinărie. Atât.

Dacă treceţi prin Waidhofen an der Thaya nu rataţi voliera cu ibişi negri, (Northern Bald Ibis, Hermit Ibis, sau Waldrapp), din proiectul ecologic european de conservare a speciei ameninţate, situl „Marii Bazilici” unde câteva rândui de megaliţi caută să învingă timpul, câteva muzee, centrul spa cu un mini parc acvatic, complexul comercial, răul Thaya cu ale sale raţe sălbatice şi lebede. Sigur nu o să rataţi pădurile, dar faceţi-vă timp să le vedeţi, chiar şi de la distanţă. Nu rataţi liniştea serilor desprinse parcă din cuvinte de poveste.

Să aveţi călătorii minunate într-o viaţă extraordinară.

Alba Iulia 03-07.01.2014

La Mall

Vacarmul orașului din oraș. Larma insipidă, zinică, silnică, fără putință de ignorat, dar și fără motive de suportat. Glasuri așezate peste glasuri, peste glasuri. Pași grăbiți ai celor ce caută, pași împleticiți ai celor ce au renunțat și pași liniștiți ai celor ce au găsit. Fețe și măști. Măști diurne afișate seara. Bezmetică seară. Sorb din ceaiul negru cu scorțișoară și aroma orientală mă umple de doruri ce nu-mi dau pace. N-am înțeles niciodată de ce scorțișoară îmi amplifică dorurile până înspre lacrimi.

Ciudată gresia asta alunecoasă cu reflexiile ei. Zici că reflectă doar ce vrea ea. O domnișoară "șterge" disperată un smartfon (era să zic telefon, sic!) care pare să n-o asculte. Copii mici conduc mașinuțe de plastic. Cei mari nu mai conduc nimic. La o privire fugară, de ansamblu ai putea rămâne uimit câtă lume citește. La o privire mai atentă, de detaliu, rămâi profund dezamăgit. Citesc broșuri, reclame, oferte de cumpărături. Suntem o societate de consum. Ei și ce? Bine că suntem ceva. Cum ar fi dacă n-am fi nimic. Până și religia a devenit un bun de consum. De sentimente ce să mai zic. Doar fericirea n-o putem cumpăra. Poate iluzia ei, dar e greu. Mulțumire găsești, ură aproape pe gratis, bunăvoință doar să vrei. Despre iubire ce să mai zic? La kilogram, la metru, la bucată, depinde de cât ești dispus să cheltuiești. Și atunci cum să nu rămâi uimit când ți se întâmplă minuni. Cum să nu mulțumești divinității că te-a binecuvântat.

Cât de frumoși sunt peștii. De fiecare dată când îi privesc nu-mi pot reține gândul că și la mine se uită cineva cum înot în acvariul ăsta mare. Mare raportat la ce? Am o dragoste mare. Mare în comparație cu ce? De unde știi că dragostea ta e mare? Știu că iubirea îmi umple tot sufletul, iar sufletul meu e infinit și veșnic. Dacă e infinit de unde știi că-l umple pe tot? Nu cumva rămâne un colțișor neocupat? Pur și simplu știu. Deci dragostea mea e mare, doar e infinită. Dar acvariul? La ce îl raportezi? La pești, evident. De ce e evident? De ce nu la privitor sau la alt acvariu?

Renunț la admiratul peștilor și mă întorc spre ceilalți înotători. Spre cei ce înoată dezlânat prin curentul timpului articulat. Doar de pâine mai avem nevoie că circ har Domnului. Mă amuz de faptul ca eu sunt cel mai prost clovn. Nici nu m-am chinuit să-mi vopsesc fața și am pretenția să se râdă la apariția mea. Bine că nu mă iau ceilalți la palme nu la aplauze.

Mi-am terminat ceaiul dar aroma lui persistă. Și în nări și în gânduri. 1001 de nopți. Dar nu în serai. Aș prefera occidentul. O țară înzăpezită iarna, cu miros și gust de scorțișoară în vinul cald și cu „Mica serenadă nocturnă” în urechi, cu brazi fantomatici încărcați de sensuri în serile de dragoste și bine. Atât. Noapte bună cu pasiune multă și gânduri puține.

Alba Iulia 24.11.2013

Ochiul cerului - Lacul

Știu că astăzi e Crăciunul. Știu că ar trebui să scriu despre bucurie, fericire și altele asemenea. Sau despre iarnă ar trebui să scriu. Sau despre sărbători. Dar de când fac eu ce trebuie? Am vrut să scriu despre imperii și împărați. Despre care imperii? Imperiul de teamă pentru ziua de mâine? Imperiul fricii sau terorii? Imperiul minciunii și al trădării? Sau imperiul iubirii, al compasiunii, al bunătății, al înțelegerii? Care imperii au existat cu adevărat de-a lungul istoriei? Și atunci despre ce să scriu? Despre pădurea de brazi? Dar nu mă pot gandi la ea decât tot prin prisma Crăciunului. Prin durerea bradului smuls dintre ai lui și împodobit. Prin jalea lui spre moarte. Iar când bradul sacrificat, da am zis scrificat, este un brad mare, falnic, căruia i se taie vârful pentru ca unii să facă bani, iar alții să facă frumos și să cânte în jurul lui durerea și deznădejdea sunt și mai mari.

Să vă vorbesc despre lac atunci. Lacul acesta cu pojghița lui subțire de gheață ce seamană cu un cer răsturnat. Am impresia că dacă m-aș arunca aș cădea direct în înalturi la Dumnezeu. Doar că nu cred că m-aș putea întoarce și atunci nu mă arunc. Am observat că oricât de deformat ar fi fundul lacului suprafața lui e mereu plană. Oricât de puternici ar fi curenții din străfunduri suprafața lui e mereu calmă. Nu-mi vorbiți de fizica fluidelor. O cunosc. Vorbiți-mi de desăvârșirea umană. Deci, lacul. Cu peștii lui. Zice-se că-s crapi. Nu pot verifica, dar cred. Cred cu atâta tarie vorbele ieșite din gura aceasta frumos, superb chiar, conturată, încât aproape că-i văd zburând pe sub dramul de gheață, parcă printre nori. Încercați să vedeți lacul ca pe o minte iar crapii ca pe gânduri. Îmi veți spune ca uneori crapii se mănâncă unii pe alții. Ei și? Gândurile nu o fac? Iar la ganduri e și mai complicat. Un gând mic, meschin, poate mânca repede un gând mare. Atât de repede de parcă nici n-a existat vreodată. Ei, dar lacul acesta căzut parcă din cer ca o lacrimă prelinsă din ochii acestia dezinvolt de verzi este aici pentru noi, doar pentru noi. Lacul acesta ca un zâmbet crescut pe fața aceasta albă, încântător de albă, a înflorit aici pentru noi. Credeți că lacul există doar pentru a exista? Nu. Lacul există pentru bucuria din noi și pentru pești. Asta e ratiunea lui de a fi. Așa cum rațiunea mea de a fi e bucuria și iubirea.

Pe partea de vest, lacul, oglindește niște brazi ce par genele unui ochi gata să-l acopere pentru a-l proteja. Sau pentru a-l ascunde? De cine sau de ce? De teama de cotidian. De frica zilei de mâine. De posibilitatea de a fi rănit. De groaza judecaților de "valoare" emise de nonvalori. Pontonul pare un pai spre deosebire de bârna din ochiul nostru. E aruncat deșantat în lumina lacului, rupându-i întinderea, pângărindu-l. Sunt lacuri și pontoane care se completează. Dar nu aici. Zagazul da, îl întregește, îl formează și-l întregește. Ca și curgerea din aval. Dar pontonul e arucat acolo, așa, ca să fie. Și atunci îl distrage de la scopul său. Exact ca un sentiment mărunt trezit aiurea. Fără scop, fără motivație. Și ce-i ciudat că nu dispare decât dacă intervine cineva. Sau ceva. Știți că ochiul acesta întors spre înalt seamănă cu ochiul verde smarald ce-mi încântă trăirile alambicate. Ochiul acela ca o piatră filozofală pentru sentimentele mele.

Lacrima aceasta căzută din ochiul lui Dumnezeu o să dăinuie în amintirea mea ca și burgul sau pădurea sau drumurile acestea ciudate despre care am să scriu cu altă ocazie.

Să aveți viață frumoasă.

undeva în Austria 25-26.12.2013