Iubindu-te pe tine

"Dragostea de sine nu-mi miroase a bine"

Mi-am permis să parafrazez acest proverb românesc deoarece, aşa, exprimă cel mai bine părerea mea despre acest subiect. Despre dragoste aş vrea să vă vorbesc astăzi, de parcă n-aş face-o de fiecare dată.

Nu-mi place expresia "a te iubi pe tine" cu atât mai puţin conceptul în sine. E riscant. Cine nu e gelos când iubeşte cu adevărat? Nu vorbesc de gelozia aceea patologica, gelozia aceea care face rău ambilor parteneri. Ci de gelozia aceea controlată si controlabilă. Cine nu e egoist în dragoste nu iubeşte cu adevărat. Când iubeşti îţi doreşti cu fiecare fibra a fiinţei tale ca persoana iubită să fie doar cu tine, pentru tine, fără să conştientizezi că e mereu în tine. Ăsta nu e egoism? Totul e să menţii echilibrul. Asta e esenţa la tot şi la toate.

Când iubesc mă implic cu toata fiinţa mea, cu toata veşnicia sufletului meu. Când iubesc, şi e atât de bine că o fac şi că o pot face, fiinţa iubită îmi umple tot sufletul, fiecare gând, fiecare colţişor al clipei esenţiale a existenţei mele. Atunci cum să mă iubesc pe mine? Ar însemna să fiu gelos pe oricine se apropie, pe oricine încearcă. Ar însemna să vreau sa fiu cu mine însumi cât mai mult, uneori ignorând sentimente, trăiri... Ar însemna să nu mai fie loc de altceva în mine. Mi-e bine cu mine, mi-e drag cu mine, mă respect, mă critic, mă laud, dar atât. De fapt eu cred că folosim prea uşor cuvântul iubire. Iubesc pădurea, parca şi eu am scris-o cândva din inerţie. Iubesc ciocolata, vântul de primăvară, apusul sau răsăritul. Oare? Îmi plac, de acord. Îmi plac dureros de tare. Îmi plac până înspre lacrimi de dor. Dar atât. Nu pot iubi câini. Îmi sunt dragi, tare dragi, dar nu-i pot iubi, şi aici mă refeream la orice fel de animal. Iubesc cu toată intensitatea de care sunt în stare o fiinţa minunată, o femeie ce se află deasupra a tot şi toate. Sunt atât de plin de această dragoste încât nici n-ar conta daca sentimentele mi-ar fi sau nu împărtăşite, dar nu despre asta e vorba acum. Cum să mai existe loc pentru altă iubire? Chiar şi pentru iubirea pentru flori. "Iubesc muntele". Nu! Am sentimente de drag pentru munte. De drag, nu de dragoste. E diferenţă mare între aceste sentimente. De fapt dragostea nici nu o consider un sentiment. Dragostea mare şi rotunda e un amalgam de sentimente, stări şi emoţii. Dragostea e atât de mult încât e greu şi să o simţi toată, darămite să o descrii. Am auzit de multe ori expresia "am avut N iubiţi (iubite)". Oare? Chiar credeţi că sufletul poate susţine atât? Eu nu. Ştiu sigur că mulţi dintre cei care zic aşa, sau care gândesc aşa, n-au întâlnit niciodată DRAGOSTEA. Poate au aflat ce e sentimentul de drag, dar n-au cunoscut DRAGOSTEA. Dragostea ce îţi umple universurile sufletului. Dacă iubeşti ierţi, aproape, orice. Păi dacă mie îmi iert ceva am să mă urăsc în cel mai crunt mod. Şi dacă mă urăsc cum să mă mai iubesc? Deci, până la urmă, nu e vorba de iubire ci de cum folosim cuvântul şi, mai ales, amalgamul acela de sentimente, pline şi întregi, numit iubire. Am auzit şi expresia: iubesc maşina (casa, tabloul, cartea, etc) asta. Cum poţi iubi obiecte? Iubirea nu se refera la suflet? Iubirea împărtăşită se referă la o contopire de suflete. Cum te contopoesti cu un obiect? Luciano de Crescenzo spunea: "noi, oamenii, suntem îngeri cu o singură aripă... Nu putem zbura decât îmbrăţişaţi". Cu sufletele îmbrăţişate. Perechi, perechi. Nu unu, nu trei, nu patru... Doi cate doi aliniaţi ca la şcoala destinului.

Dragostea de sine, ca şi dragostea de frumos, de cer senin, de râuri, de lacuri, de cerbi, de brazi sau paltini nu e dragoste. Poate fi drag, poate fi bucurie. Dar nu poate fi dragoste. Nici fericire. Fericirea nu poate exista în afara dragostei, aşa cum dragostea nu poate exista în afara sufletului.

Aveţi grijă de voi. Bucuraţi-vă. Şi mai ales iubiţi. Oferiţi-i sufletului hrana supremă. Să fiţi sănătoşi şi fericiţi, că una fără alta nu se poate.

Alba Iulia 21-28.01.2014