Ochiul cerului - Lacul

Știu că astăzi e Crăciunul. Știu că ar trebui să scriu despre bucurie, fericire și altele asemenea. Sau despre iarnă ar trebui să scriu. Sau despre sărbători. Dar de când fac eu ce trebuie? Am vrut să scriu despre imperii și împărați. Despre care imperii? Imperiul de teamă pentru ziua de mâine? Imperiul fricii sau terorii? Imperiul minciunii și al trădării? Sau imperiul iubirii, al compasiunii, al bunătății, al înțelegerii? Care imperii au existat cu adevărat de-a lungul istoriei? Și atunci despre ce să scriu? Despre pădurea de brazi? Dar nu mă pot gandi la ea decât tot prin prisma Crăciunului. Prin durerea bradului smuls dintre ai lui și împodobit. Prin jalea lui spre moarte. Iar când bradul sacrificat, da am zis scrificat, este un brad mare, falnic, căruia i se taie vârful pentru ca unii să facă bani, iar alții să facă frumos și să cânte în jurul lui durerea și deznădejdea sunt și mai mari.

Să vă vorbesc despre lac atunci. Lacul acesta cu pojghița lui subțire de gheață ce seamană cu un cer răsturnat. Am impresia că dacă m-aș arunca aș cădea direct în înalturi la Dumnezeu. Doar că nu cred că m-aș putea întoarce și atunci nu mă arunc. Am observat că oricât de deformat ar fi fundul lacului suprafața lui e mereu plană. Oricât de puternici ar fi curenții din străfunduri suprafața lui e mereu calmă. Nu-mi vorbiți de fizica fluidelor. O cunosc. Vorbiți-mi de desăvârșirea umană. Deci, lacul. Cu peștii lui. Zice-se că-s crapi. Nu pot verifica, dar cred. Cred cu atâta tarie vorbele ieșite din gura aceasta frumos, superb chiar, conturată, încât aproape că-i văd zburând pe sub dramul de gheață, parcă printre nori. Încercați să vedeți lacul ca pe o minte iar crapii ca pe gânduri. Îmi veți spune ca uneori crapii se mănâncă unii pe alții. Ei și? Gândurile nu o fac? Iar la ganduri e și mai complicat. Un gând mic, meschin, poate mânca repede un gând mare. Atât de repede de parcă nici n-a existat vreodată. Ei, dar lacul acesta căzut parcă din cer ca o lacrimă prelinsă din ochii acestia dezinvolt de verzi este aici pentru noi, doar pentru noi. Lacul acesta ca un zâmbet crescut pe fața aceasta albă, încântător de albă, a înflorit aici pentru noi. Credeți că lacul există doar pentru a exista? Nu. Lacul există pentru bucuria din noi și pentru pești. Asta e ratiunea lui de a fi. Așa cum rațiunea mea de a fi e bucuria și iubirea.

Pe partea de vest, lacul, oglindește niște brazi ce par genele unui ochi gata să-l acopere pentru a-l proteja. Sau pentru a-l ascunde? De cine sau de ce? De teama de cotidian. De frica zilei de mâine. De posibilitatea de a fi rănit. De groaza judecaților de "valoare" emise de nonvalori. Pontonul pare un pai spre deosebire de bârna din ochiul nostru. E aruncat deșantat în lumina lacului, rupându-i întinderea, pângărindu-l. Sunt lacuri și pontoane care se completează. Dar nu aici. Zagazul da, îl întregește, îl formează și-l întregește. Ca și curgerea din aval. Dar pontonul e arucat acolo, așa, ca să fie. Și atunci îl distrage de la scopul său. Exact ca un sentiment mărunt trezit aiurea. Fără scop, fără motivație. Și ce-i ciudat că nu dispare decât dacă intervine cineva. Sau ceva. Știți că ochiul acesta întors spre înalt seamănă cu ochiul verde smarald ce-mi încântă trăirile alambicate. Ochiul acela ca o piatră filozofală pentru sentimentele mele.

Lacrima aceasta căzută din ochiul lui Dumnezeu o să dăinuie în amintirea mea ca și burgul sau pădurea sau drumurile acestea ciudate despre care am să scriu cu altă ocazie.

Să aveți viață frumoasă.

undeva în Austria 25-26.12.2013