Ați avut vreodată nevoia
acută de a pleca departe? Nu de a fugi, ci de a pleca. M-aş urca într-un tren şi
aş pleca spre nicăieri ca să cobor apoi într-o gară pe care n-o cunoaşte
nimeni. Aiurea. O cunosc cei ce au construit-o, cei ce-o folosesc. Ştiu. Dar n-o
cunosc cei pe care eu îi ştiu. O gară mică, fără forfota vieţii cotidiene din
oraşele sau satele nebune de cu zori sau nebune fără încetare. O gară în care
să nu mă recunoască nimeni. Din nou tâmpenii. M-aş recunoaşte eu. Eu îmi ştiu
trecutul. Eu ştiu cine am fost şi cine sunt. Îmi place să cred că ştiu şi cine
voi fi (?). Şi atunci la ce bun evadarea asta dacă nu pot evada din mine, nu
pot scăpa de mine nici o clipă. Nu mă înţelegeţi greşit, un mi-e urât cu mine.
Nici rău. Mi-e greu uneori. Dar îmi doresc o escapadă în care să nu ştiu cine
sunt şi nimeni să nu-mi poată spune.
Am obiceiul tâmpit să mă
arunc cu capul înainte. N-am avut probleme mari din cauza asta, pentru că am
avut mereu pe cineva lângă mine care să vegheze, care să nu mă lase să-mi fac rău
singur. Dar ce o să se întâmple când nu o să mai fie nimeni să mă salveze de
mine, de nerăbdările mele, de acel "ACUM" atât de stringent? Nu cred
că aş face rău mare altora. Nu-mi permite formaţia. Îmi pasă prea mult ca să
pot face rău. În cazul meu întrebarea nu e "a fi sau a nu fi?" ci
"de ce îţi pasă doar de alţii şi de tine nu?" Credeţi că m-aş schimba
acum? Am măcar o şansă să devin altcineva? Unul din cei mulţi pe care curentul îi
poarta pur şi simplu prin univers? Câteodată regret că nu pot fi aşa. E
singurul meu regret. Cred că mi-ar fi fost mai comod. Nu mai bine, clar nu, dar
poate mai comod. Şi de fapt nu la asta se reduce o existenţă liniştită? La
comoditate. M-am îngrijit tot timpul să le fie altora comod cu mine. Să ştie în
permanenţă ce fac sau ce voi face, ce zic sau ce voi zice. Să ştie când se pot
baza pe mine. Să fiu ca o carte deschisă. Apoi mi-am dat seama că lucrurile
comode creează plictis. Lucrurile comode sunt plăcute o vreme pentru siguranţa care
o inspiră. O inspiră, nu o dau. La fel şi oamenii comozi. Doar ca devin repede
plictisitori. Şi atunci? Ce-i de făcut? Nimic. Doar să plec departe de mine o
vreme. Aş vrea sa locuiesc în altcineva şi altcineva în mine. Poate m-aş lămuri
ce e aiurea: eu sau lumea. Clar eu. Vorba lui Minulescu:
"Dar cum din Ei toţi
numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea
rău,
Cumintele voi fi tot
Eu!..."
Doar că nu la balamuc
trebuie să ajung, ci într-o gară mică, veche, uitată de lume şi chiar şi de trenuri.
Ce se va întâmpla când nevoia aceasta de plecat din mine o să devină acută? Tentantă
ideea de a pleca din mine fără scop, fără destinaţie, fără bagaje spre niciunde
pentru nicicând. Am să vă ţin la curent.
Să aveţi o viaţă
minunată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu