Erau prieteni buni. Erau fraţi,
ce mai încolo şi încoace. De câte ori se întâmplă într-un cătun de munte ca al
lor ca doi feciori frumoşi să se nască în aceeaşi zi din aceeaşi lună şi în
acelaşi an? Erau doi flăcăi în toată puterea cuvântului. Miluţ era puţin mai
înalt şi mai bine legat, Avram era mai repezit, mai iute. Dar nu-l aflai pe
unul fără celălalt veac. Şi de iubit iubeau două surori, ziceau babele ca să
poată merge împreună, să nu trebuiască să meargă cu rândul.
Şi în seara aia or fost la mândre
şi apoi la crâşmă. Aşa fac feciorii înainte de a pleca la cătănie. Şi se
omeniră. Se prea omeniră. Apoi plecară spre casă. Tot amândoi, cum altfel? Cum
Miluţ stătea mai departe dar ţinea mai greu la băutură, Avram îl sprijini să-l
ducă până la poartă. Numai că pe drum se luară la harţă. Nimeni n-a aflat de
ce, pentru ce, pentru cine. Nu era prima dată. Aşa fac fraţii. Chiar se
bătuseră de nu i-au putut despărţi cinci bărbaţi, dar după zece minute erau iar
împreună. Acum n-a mai fost aşa. Avram o scos cosorul de la chimir şi l-o tăiat
pe Miluţ. Rău l-o tăiat. Apoi şi-o pus briceagul în chimir şi o plecat spre
casă, dar l-o mai auzit pe Miluţ spunând:
- Să te mănânce pământu’, Avrame,
că m-ai omorât. Să te mănânce pământu’, da’ viermii să nu se atingă de tine.
„Lasă că nu mori tu aşa uşor”,
gândi Avram.
Ajuns în faţa porţii lui şi
văzând că fereştile sunt deschise şi la el şi la vecini strigă:
- No, sara bună, Milule.
Dimineaţă oi veni io la tine.
Apoi intră în casă. Cum dormi,
cum nu dormi nu ştie nimeni. A doua zi de dimineaţă îl trezi mamă-sa cu vestea
îngrozitoare.
- Hai iute, Avrame, că l-or tăiat
pe Miluţ! Hai, Avrame, că Miluţ o murit!
Din clipa aia Avram n-a mai
vorbit. Nu l-or mai dus nici cătană. S-or făcut cercetări da’ n-aveau pricina.
Avram a fost pe rând şi martor şi suspect, doar că el nu vorbea nimic. Auzea.
Vedea. Dar nu vorbea. Şi părea că nu pricepe ce i se spune. Asta doi ani de
zile. Până în duminica Rusaliilor. Pe când ieşeau de la biserică, Leana,
drăguţa lui Miluţ, s-o dus la el şi fără ură, fără să strige, fără să se
tânguie i-o spus:
- Tu l-ai tăiat, Avrame. Io ştiu.
- Să mă mănânce pământu’ dacă io
l-am tăiat, o şoptit Avram.
Nimeni n-apucă să se mire de
lucrul acesta, că imediat se întâmplă grozăvia. Pământul, de fapt piatra, că la
munte e piatră, se înmuie sub picioarele lui şi se făcu precum nisipurile alea
mişcătoare şi-l înghiţi pe Avram.
Degeaba au sărit toţi cu lopeţi
şi târnăcoape, nu-l putură scoate. Nici măcar după două zile când tată-său a
vrut să-i pună cruce la cap n-or putut-o împlânta. Au înţepenit-o cu pietre.
Dar l-au îngropat creştineşte
totuşi. De crăciun. Mamă-sa mergea zilnic şi mătura zăpada de pe „mormânt”. În
dimineaţa Ajunului dădu de degetele lui ieşind din pământ. Îl scoaseră întreg
de parca atunci s-ar fi întâmplat toată nebunia şi-l înmormântară lângă Miluţ.
Poate s-or întâlni şi s-or ierta, aşa ca fraţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu