„Omule, dacă
mergi pe munte NU LĂSA decât urma paşilor tăi, NU LUA decât imagini, NU UCIDE
decât timpul”
Cred că era
mai corect să spun de călătorii. Alături de Valea Galdei şi de Cheile Feneşului
sunt destinaţiile mele de week-end preferate. Aici, mai ales pe Valea Ampoiţei,
liniştea e împământenită. Zilele de sâmbătă sau duminică sunt ale pădurii. Aici
îmi umplu plămânii şi sufletul de pace şi aer. De linişte şi visare.
Plecarea de acasă: Alba Iulia. 10 km pe DN 74 Alba Iulia – Brad până la Gura Ampoiţei. Pe drum panorama cu PiatraCraivii şi Piatra Cetii face toţi banii. Cartierul Miceşti şi satul Şard nu prezintă importanţă poate doar datorită vinului de Şard. Prima întâlnire cu râul (? între noi fie vorba nici pârâu nu mai e bătrânul) Ampoi ce-şi mişcă anevoios apele mizere şi la propriu şi la figurat. Chiar dacă nu-l mai poluează fostul combinat al cuprului din Zlatna, tot murdar şi murdărit rămâne, de parcă oamenii de pe malurile lui sunt pe aici, aşa, în trecere, nu pentru o viaţă. Unii chiar sunt în trecere, dar acestora le pasă mai mult. DN 74 continuă pe Valea Ampoiului care se deschide surprinzător de impunătoare înspre Tăuţi, cu Vârful Stânii (920m) cu al său releu de telecomunicaţii pe partea stângă deasupra satului mai sus amintit. Apoi Gura Ampoiţei. De fapt Ampoiţa, doar că un grup mic de case e uşor rupt de sat părând că formează o alta localitate încetăţenită ca „Gura Ampoiţei” şi de la faptul ca aici se varsă pârâul Ampoiţa în Ampoi.
Drumul continuă pe DC 68 încă 10 km asfaltaţi şi apoi vreo 4 – 5 km (sau mai mult, depinde de mijlocul de locomoţie) pe un drum forestier. Tot drumul urmează firul principal al Ampoiţei. Imediat după Gura Ampoiţei valea se deschide uşor lăsând să se vadă în dreapta Calcarele de la Ampoiţa asupra cărora nu voi stărui (găsiţi nişte gânduri cauzate de ele în secţiunea Proza „La umbra calcarelor de la Ampoiţa”), în stânga Dealul Fecioarei cu a sa Piatra Boului şi locul numit „în rai”, un platou mic pe Dealul Fecioarei unde se ţineau (se mai ţin?) serbări câmpeneşti. În Ampoiţa două pensiuni unde se mănâncă bine şi care oferă cazare decentă. N-am să le fac reclamă. Sunt vizibile.
După Ampoiţa urmează Rimetea. Drumul urmează firul văii (sau invers). CheileAmpoiţei cu a lor Peşteră a Liliecilor îşi arată dantelele de calcar de o parte si de alta a drumului. Aici drumul e puţin mai rău. Doar puţin şi pentru o distanţă mică.
Lunca Ampoiţei şi Lunca Meteşului n-au nici o treabă cu lunca aşa cum o cunoaştem şi deşi sunt la 16km în linie dreaptă de Alba Iulia ai senzaţia acută de capăt de lume. Două sate (?) fără graniţă între ele de parca ar fi un tot infim, fără indicator de intrare în localitate de parcă ar răsări de niciunde spre nicăieri. Aici liniştea e mai linişte decât oriunde, poate mai puţin în pădure (acolo liniştea e însăşi definiţia liniştii). De aici, din Lunca Meteşului, Valea Ampoiţei devine cu adevărat minune pentru suflet şi inimă. Doar pe alocuri urme ale turismului de week-end mai lasă în mine plângeri. Valea propriu-zisă nu pare spectaculoasă, dar încercaţi o drumeţie chiar pe malurile ei. Nu-i un rău impozant, nici măcar pârâu impozant nu-i. N-are cascade mai mari de 30 – 40cm, dar are o desăvârşire de curgere de parcă ar curge prin ea fericire şi frumos. Când eşti pe marginea ei închide ochii o să-ţi pară că eşti lângă cine ştie ce cădere de apă, atât e de gălăgioasă. Pentru că e prin pădure lumina şi umbrele se joacă cu ea aruncând irizaţii ciudat de minunate lăsând impresia că-i rătăcită pe aici tocmai din lumea zânelor şi-a faunilor pentru a ne bucura pe noi. Nici toamna nu e tristă pădurea pe malurile Ampoiţei, chiar de-i desfrunzită. Iarna e mirifica aici, printre gheţuri şi curgeri de ape. Spun oamenii locului ca de mult n-au mai văzut-o îngheţată de tot. Şi aia se întâmplă rar, forte rar. Cine o vede îngheţată de două – trei ori în viaţă e norocos. Primăvara îi întregeşte vocea cristalină. Dar vara o ridică la rang de rai desprins de edenul primordial. N-are flori exotice, nici animale spectaculoase, iar peştii abia acum revin după ce un cioban nebun a otrăvit-o spălându-şi oile în apele ei la Gura Babei (izvorul principal). N-are munţi extraordinari şi nici un ocean în care să se verse. Dar are grandoarea simplităţii şi a liniştii de dincolo de timp. Are ştiinţa de a fi minunată fără a avea nimic din ce e considerat spectaculos. Are vrerea de a fi. Aş fi fost mult mai sărac dacă n-aş fi ştiut-o şi n-aş fi colindat-o. Mergeţi, vedeţi şi vă minunaţi. Dar nu uitaţi: nimic din ce-i acolo nu e al vostru. Bucuraţi-vă în aşa fel încât şi alţii să se poată bucura.
Până data viitoare aruncaţi o privire şi pe fotografiile făcute de un amator. Facebook- Albumul "Valea Ampoiţei" sau Panoramio- Valea Ampoiţei. Pe al doilea link fotografiile sunt localizate cu coordonate GPS.
Să aveţi o viaţă minunată şi călătorii pe măsură, dar urmaţi sfaturile din motto şi pe care le-am citit prima dată la Cascada Vălul Miresii. Cu stimă
Plecarea de acasă: Alba Iulia. 10 km pe DN 74 Alba Iulia – Brad până la Gura Ampoiţei. Pe drum panorama cu PiatraCraivii şi Piatra Cetii face toţi banii. Cartierul Miceşti şi satul Şard nu prezintă importanţă poate doar datorită vinului de Şard. Prima întâlnire cu râul (? între noi fie vorba nici pârâu nu mai e bătrânul) Ampoi ce-şi mişcă anevoios apele mizere şi la propriu şi la figurat. Chiar dacă nu-l mai poluează fostul combinat al cuprului din Zlatna, tot murdar şi murdărit rămâne, de parcă oamenii de pe malurile lui sunt pe aici, aşa, în trecere, nu pentru o viaţă. Unii chiar sunt în trecere, dar acestora le pasă mai mult. DN 74 continuă pe Valea Ampoiului care se deschide surprinzător de impunătoare înspre Tăuţi, cu Vârful Stânii (920m) cu al său releu de telecomunicaţii pe partea stângă deasupra satului mai sus amintit. Apoi Gura Ampoiţei. De fapt Ampoiţa, doar că un grup mic de case e uşor rupt de sat părând că formează o alta localitate încetăţenită ca „Gura Ampoiţei” şi de la faptul ca aici se varsă pârâul Ampoiţa în Ampoi.
Drumul continuă pe DC 68 încă 10 km asfaltaţi şi apoi vreo 4 – 5 km (sau mai mult, depinde de mijlocul de locomoţie) pe un drum forestier. Tot drumul urmează firul principal al Ampoiţei. Imediat după Gura Ampoiţei valea se deschide uşor lăsând să se vadă în dreapta Calcarele de la Ampoiţa asupra cărora nu voi stărui (găsiţi nişte gânduri cauzate de ele în secţiunea Proza „La umbra calcarelor de la Ampoiţa”), în stânga Dealul Fecioarei cu a sa Piatra Boului şi locul numit „în rai”, un platou mic pe Dealul Fecioarei unde se ţineau (se mai ţin?) serbări câmpeneşti. În Ampoiţa două pensiuni unde se mănâncă bine şi care oferă cazare decentă. N-am să le fac reclamă. Sunt vizibile.
După Ampoiţa urmează Rimetea. Drumul urmează firul văii (sau invers). CheileAmpoiţei cu a lor Peşteră a Liliecilor îşi arată dantelele de calcar de o parte si de alta a drumului. Aici drumul e puţin mai rău. Doar puţin şi pentru o distanţă mică.
Lunca Ampoiţei şi Lunca Meteşului n-au nici o treabă cu lunca aşa cum o cunoaştem şi deşi sunt la 16km în linie dreaptă de Alba Iulia ai senzaţia acută de capăt de lume. Două sate (?) fără graniţă între ele de parca ar fi un tot infim, fără indicator de intrare în localitate de parcă ar răsări de niciunde spre nicăieri. Aici liniştea e mai linişte decât oriunde, poate mai puţin în pădure (acolo liniştea e însăşi definiţia liniştii). De aici, din Lunca Meteşului, Valea Ampoiţei devine cu adevărat minune pentru suflet şi inimă. Doar pe alocuri urme ale turismului de week-end mai lasă în mine plângeri. Valea propriu-zisă nu pare spectaculoasă, dar încercaţi o drumeţie chiar pe malurile ei. Nu-i un rău impozant, nici măcar pârâu impozant nu-i. N-are cascade mai mari de 30 – 40cm, dar are o desăvârşire de curgere de parcă ar curge prin ea fericire şi frumos. Când eşti pe marginea ei închide ochii o să-ţi pară că eşti lângă cine ştie ce cădere de apă, atât e de gălăgioasă. Pentru că e prin pădure lumina şi umbrele se joacă cu ea aruncând irizaţii ciudat de minunate lăsând impresia că-i rătăcită pe aici tocmai din lumea zânelor şi-a faunilor pentru a ne bucura pe noi. Nici toamna nu e tristă pădurea pe malurile Ampoiţei, chiar de-i desfrunzită. Iarna e mirifica aici, printre gheţuri şi curgeri de ape. Spun oamenii locului ca de mult n-au mai văzut-o îngheţată de tot. Şi aia se întâmplă rar, forte rar. Cine o vede îngheţată de două – trei ori în viaţă e norocos. Primăvara îi întregeşte vocea cristalină. Dar vara o ridică la rang de rai desprins de edenul primordial. N-are flori exotice, nici animale spectaculoase, iar peştii abia acum revin după ce un cioban nebun a otrăvit-o spălându-şi oile în apele ei la Gura Babei (izvorul principal). N-are munţi extraordinari şi nici un ocean în care să se verse. Dar are grandoarea simplităţii şi a liniştii de dincolo de timp. Are ştiinţa de a fi minunată fără a avea nimic din ce e considerat spectaculos. Are vrerea de a fi. Aş fi fost mult mai sărac dacă n-aş fi ştiut-o şi n-aş fi colindat-o. Mergeţi, vedeţi şi vă minunaţi. Dar nu uitaţi: nimic din ce-i acolo nu e al vostru. Bucuraţi-vă în aşa fel încât şi alţii să se poată bucura.
Până data viitoare aruncaţi o privire şi pe fotografiile făcute de un amator. Facebook- Albumul "Valea Ampoiţei" sau Panoramio- Valea Ampoiţei. Pe al doilea link fotografiile sunt localizate cu coordonate GPS.
Să aveţi o viaţă minunată şi călătorii pe măsură, dar urmaţi sfaturile din motto şi pe care le-am citit prima dată la Cascada Vălul Miresii. Cu stimă
Lucian
Hişu
Alba Iulia 26.11 –
01.12.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu