Scrisoare de dragoste şi iarnă

Zăpada se așterne peste lucruri, rotunjindu-le formele făcându-le să semene cu atât de voluptoasele tale curbe. Uite dealurile alea două care așa albe cum sunt acum și profilate pe griul deschis al norilor seamănă izbitor cu sânii tăi. Ah, doamnă, sânii tăi!!! Câte pofte nebune și câte dorințe mistuitoare aprind. Câte gusturi sublime lasă pe buze și limbă ca un vin celest pregătit de zei păgâni pentru ospețele simțurilor lor. Ce forme și ce freamăt sublim îi străbate atunci când îi frământ. Parcă ar fi înfiorați de mâinile reci ale universului.

Ia privește la copacul acela. Dacă ar avea culoarea potrivită ar semăna cu părul tău. Vezi cum vântul a creat din zăpadă șuvițele acelea rebele de parcă mâinile mele l-au străbătut în clipe de mângâiere sau extaz. Of, doamnă, parul tău cu consistența ceții cu care îmi întuneci gândirea și îmi amplifici simțurile și simțirile spre extremul firii.

Ei, dar de luciul acela de apă ce oglindește cerul care a curs peste noi ce zici? Nu e ochiul tău întors spre mine, spre înlăuntrul meu? Luciul acela de apă cu patina algelor verzi încă mă atrage ca ochiul tău, mă înfioară ca ochiul tău. Când mă uit la el am impresia că mă privești tu cu un ochi închis a dor și cu celălalt deschis tare a dragoste (sau a mirare?). Ochiul tău ce-mi mângâie sufletul prin ochiul meu.

Și dincolo iată un izvor aidoma gurii tale. Cu clipocit suav precum vocea ta când îmi șoptește vrute și nevrute. Izvor rotund ca și gura ta ce a rămas mirată de sărutul plin pe care l-a putut. M-aș scufunda în el să beau fericire în fiecare clipă din fiecare clipă a fiecărei clipe.

Știi că vântul acesta ce-ți răvășește părul seamănă cu mâinile tale mici dar puternice în momentele în care îmi răvășesc trupul. Țurțurii par degetele tale care vor să mă străpungă până la suflet, să mă înșface, să mă facă una cu tine cu visele tale, cu dorurile tale. Vântul acesta mă îngheață pe dinafară așa cum mâinile tale mă înfierbântă pe dinăuntru.

Și am lăsat intenționat la urmă valea aceea. Nu, puțin mai la dreapta. Da, valea aceea mică, cu unduiri amețitoare, golașă și misterioasă. Valea aceea parcă ar fi pântecul tău. Cu mirosul de proaspăt ce-o definește. Plâng, uneori, doar după gustul tău, femeie. După gustul tău de stranie și încântătoare mirodenie sau fruct exotic, atât de exotic ca exoticul pare perimat, sau miere cu care își îndulceau zeii viețile.

Acum privește roată. Tot albul acesta imaculat, toate formele acestea rotunjite, toate stelele și soarele și luna, și plantele, și ființele, și oamenii (oare oamenii sunt ființe?), totul e ca și sufletul tău. Sufletul tău în care sunt și eu. Mai ales eu sunt în sufletul tău, eu care nu sunt ființă ci iubire de tine sunt. Asta sunt eu.

Și iarna e abia la început...

 Laurențiu-Lucian Hişu

Alba Iulia 09.12.2013