undeva în Austria

Liniște. Desăvârșită, sublimă liniște. Prezența caselor și absența oamenilor creează senzația de neapartenență. Loc ce nu aparține decât lui însuși. Doar denumirea străzilor sau indicatoarele spre alte localități te duc cu gândul la zona căreia ar fi putut să fie arondat. Dacă s-ar stinge luminile ai zice ca ești în pustiu. Dangătul clopotului de la biserică mă face să tresar, dar și el e plictisit în pustietatea asta și nu se aude decât o dată. Apoi liniște. Dar nu apăsătoare și nici liniștitoare. Cred că nepăsătoare. Nu, mai degrabă indiferentă. Sunt atât de fericit și mulțumit și împăcat cu mine și cu viața încât, știu că pare șocant, dar chiar nu-mi pasă dacă oamenii care ocupau acest burg au murit, sau dorm, sau nu, sau treaba lor. Frigul îmi strânge obrajii și-mi mușcă buzele ca într-un sărut. O tavernă. Aha, mai sunt și oameni. Beau bere. Dar sunt atât de înceți în mișcări încât par ireali. Parcă geamul acela e un monitor care redă niște imagini doar pentru a părea că localitatea (ei îi zic oraș, ha ha) e locuită, dar le redă în slow motion. Nimic de zis străzile-s curate, casele la fel, dar la atâta activitate cine să lase urme. Nici măcar urmele mele nu rămân. Unde oare ar putea rămâne urmele mele? Nu știu unde ar putea rămâne, dar știu sigur unde rămân. Asta contează. O pizzerie. Goală. Un restaurant. Gol. Vitrinele mă privesc mirate de impertinența mea. Aceleași produse, sau mă rog, pe aproape. Doar numele lătrate nu spuse, mușcate parcă în litere, mai aduc aminte de imperii și împărați. Un parc! Ei da. Asta da. Putință și voință amestecate cu potență. Gândesc acum că si imperiile erau un fel de haiduci. Luau de la unii și dădeau la alții. Sunt curios dacă acum ar mai reuși performanțele acelea. Sau măcar apropiate. Să nu uit să întreb ce e cu locurile astea de joacă. La media de vârstă a locuitorilor ai zice că nu sunt mai mult de doi copii prin tot “orașul”. Sigur sunt. Trei. Dar voi întreba mâine. Astăzi încerc să mă bucur. Începe să nu-mi mai placă de mine. Cred că mă voi certa cât de curând. Auzi "încerc". De ce nu "mă bucur". Încerc să respir? Nu. Încerc să gândesc (aici n-aș vrea să aud nici măcar părerea mea)? Nu. Pot exista momente când încerci să respiri, să gândești, să mergi... Dar nu e cazul. Și atunci? Lacul. O poleiala de gheaţă îl acoperă reflectând fantomatic luminile. Oare luminile au fantome? Ca ființele. Luminile au suflet? Sufletul luminilor. Ce frumos ar fi. Un măcăit sfâșie liniștea pe care ceața o coase rapid la loc. Siluetele arborilor deformați de chiciură mă încântă deși par grotești sau poate tocmai de aia. De ce când e vorba de siluete, orice fel de siluete, grotești gândul mă duce la gotic? Nici nu știu și nici nu contează. Stranii și complicați străjeri acești arbori. Mestecenii sunt cei mai ciudaţi, cu tulpinile lor drepte ca o coloană vertebrală bine definită dar cu crengile lor plânse spre întunecimea pământului și în ciuda cerului. Brazii sunt ei înșiși. Datorită ceții par că străpung cerul ajungând până pe tărâmul celalalt ca vrejul fermecat. De basm târziu seara asta. Datorită liniștii? Se prea poate. Străzile pavate cu piatră îmi sunt mai dragi deși nu sunt la fel de comode ca asfaltul. Reflectă luminile întrerupt, aidoma valurilor sau mozaicurilor lucioase, creând jocuri haotice de umbre în lume. Am sentimentul de noapte târzie deși abia s-a întunecat. Pașii mei stârnesc ecouri înfundate, reverberații grăbite prin lumea de chiciură. Până și aerul pare de chiciură. Chiar și cuvintele ce mi se învârt în cap sub formă de gânduri par de chiciură. Singurele de care chiciura nu se prinde sunt sentimentele. Drumul înapoi e atât de monoton că aproape adorm. Mi-aduc aminte de Andersen și a lui fetiță cu chibrituri. Bine că n-am o cutie la mine că m-aș pune la somn. Senzația de vechi se instalează atât de profund că am impresia că sunt contemporan cu facerea acestor burguri. Care burguri? Multe dintre ele nu aspiră nici măcar la titulatura de sat, dar tocmai asta mă încântă cel mai tare. Fără frontispicii impunătoare, fără fațade grandioase, fără lucruri șocante dar atât de bine înfipte în natură încât dealurile astea cu păduri de brazi ar părea artificiale fără ele. Iată și destinația care, de fapt, coincide cu punctul de plecare și din nou mă gândesc că drumul nostru prin viață e ca o elicoidă în plan. Din când în când, cu o anumită ciclicitate, te întorci exact prin aceleași locuri sau stări sau sentimente, indiferent cât de departe te poartă viața.

O viață minunată tuturor.

undeva în Austria 17-18.12.2013