Era
prima noastră tură de iarna la peşteră. Nu contează care peşteră. Nu despre ea
vreau să vă vorbesc. Nici despre nea Ion Buta, ghidul nostru, care merită un
roman întreg. Ci despre seara aceea, despre poveste, despre… dar staţi să
vedeţi.
Aşa
cum ne aşteptam şi cum ne obişnuise de câţiva ani încoace nea Ion Buta, zis şi
Onu lu’ Ţâncu’, se opri deasupra satului într-un loc al lui unde avea pregătite
toate cele de trebuinţă, îşi dădu raniţa din spinare, înjghebă degrabă un pic
de foc, se aşeză pe un lemn cu raniţa între picioare şi îşi scoase de la chimir
tutunul. Îşi umplu pipa, iar după ce a tras două fumuri cu sete era deja
întuneric şi o linişte atât de adânca de o simţeam fizic. Doar mai jos, în
vale, se mai vedeau nişte lumini.
–
Aţi văzut cum se întunecă iarna la munte? Aşa dintr-o dată, de parcă Dumnezeu
stinge soarele ca pe o lumânare, îşi începu nea Ion povestea. Cam aşa a fost şi
atunci, la început de veac. Atunci când s-o întâmplat povestea de la Conacu’
Părăsât, nu satul Conacul Părăsit, ci conacul de unde-şi trage satul numele. Şi
despre Nechifor, al treilea şi cel mai mic fiu al lui Todor si a nevestei lui
Ana. Frate cu Teodor şi Petru. Nu mai ştie nime’ numele de familie, da’ le
zicea de-a lu’ Boieru’ că erau înstăriţi.
În
timp ce Teodor şi Petru rămăseseră acasă să vadă de gospodărie, Nechifor plecă
la şcoli înalte, aşa că de zece ani umblă prin lume găsindu-şi un rost. Acum
venea de la Paris unde era inginer. Venea acasă că primise telegramă că
tată-său era bolnav. Şi cu ce să vină dacă nu cu trenul. Coborî într-o după
amiază geroasă de ianuarie, aşa ca acum, la cantonul de la răspântia cu drumul
spre Conacul Părăsit. Drumul de atunci era un drum de piatra nu prea circulat
iarna, iar daca iarna era grea nu era circulat de loc. Ai lui îl aşteptau abia
în dimineaţa următoare, dar el găsise o cale să vină mai iute. Aşa că vremea
fiind frumoasă şi ştiind că n-are altă cale, îl salută pe cantonier, care
ciudat lucru dar îl recunoscuse, îşi ridică gulerul paltonului, îşi înfundă
mâinile în buzunare şi porni cu pas săltat, de om de munte, la drum. Un străin
s-ar fi rătăcit în cincizeci de metri, dar nu şi el. Aici copilărise.
Recunoştea câte un copac, câte o stâncă mai răsărită chiar dacă erau acoperite
de zăpadă.
Când
străbătu jumătate din distanţă, adică vreo 4 km, care acolo şi atunci însemna
chin nu glumă, totul se schimbă. O furtună iscată din senin îl obligă să se
adăpostească. Mugetul de durere al brazilor îl înspăimânta pentru prima dată în
viaţă. Îi mai auzise dar nu aşa. Nu fusese nici singur şi nici tânguirea lor
atât de cruntă. Nimerise bine într-o căpiţă. Ar fi putut la nevoie să înnopteze
aici, dar spera să nu fie nevoit s-o facă. Primul semn că ceva nu e în regulă a
fost toropeala ciudată care-l cuprinse. Norocul lui că furtuna s-a stins aşa
cum a apărut. Norocul? Nu mai cunoştea nimic, iar lumina lunii, de unde
răsărise şi asta aşa de brusc, îi schimba şi mai tare reperele. Încercă vreo
doi paşi chinuiţi şi, pe când îşi blestema iniţiativele lui nebune, de după
trunchiul unui brad apăru o lumină şi o dâră subţire de fum se înălţa dintr-un
horn. Porni cu suspiciune într-acolo pentru că din ce ştia el prin zonă nu se
mai afla nici o locuinţă. Fusese una, a unor prieteni chiar, dar aflase cu
regret că în urmă cu câţiva ani arsese din temelii şi muriseră cu toţii. Îl
duruse. Erau oameni cumsecade.
Nu
apucă să-şi ducă gândurile la capăt că se afla deja în faţa uşii. Nici nu
ciocăni bine şi uşa se deschise de parcă ar fi fost aşteptat. Apoi avu impresia
că murise şi ajunsese în rai. Fata aceea, după chip, sau femeia aceea, după
trup, îi acapară toate simţurile. Chiar exclamă:
–
A venit frumoasa!
–
Ba fie-mi cu iertare, dar dumneata ai venit. Ce cauţi pe o aşa vreme în
pustietăţile astea?
Rostise
totul fără frică, fără curiozitate, aproape fără intonaţie.
Apoi
când el îşi scoase pălăria fu rândul ei să exclame, deşi glasul nu trăda
surpriză:
–
Bade Nechifor! Intră te rog.
Şi
în timp ce el trecea pragul mânat de o forţă invizibilă ea continuă:
–
Sau ar trebui să-ţi spun domnule.
–
Dacă ne cunoaştem poţi să-mi spui Nechifor.
–
Dacă?
Şi
râse uşor, dar fără urmă de umor. Un râs ciudat care îl înfioră pe Nechifor, care
puse totul pe seama oboselii şi a frigului.
–
Maria! Strigă ea către o cameră învecinată. Pregăteşte domnului cina. Rămâi
măcar la cină, nu? Aşa, continuă ea după ce el confirmase scuturând capul
împins de aceeaşi forţă nevăzută de mai înainte. Aşa, acum despre mine: sunt
Cuţa. Ilinca, fiica cea mică a lui Vasile a Bobii. Ştiu, continuă ea
nelăsându-l s-o întrerupă, ai crezut că am murit. Ei bine nu. Sunt singura
supravieţuitoare. Hai să-ţi arăt camera dumitale. Pavel, fă de bine şi
încălzeşte nişte apă pentru domnul, ca s-ar spăla puţin. Hai, urmează-mă.
O
urmă împins de aceeaşi forţă care parcă îl controla încontinuu, fără a se gândi
că gesturile ei arătau o exuberanţă ce nu se potrivea cu tonul rece şi
impersonal. Începură totuşi să i se închege amintirile. Ilinca, Cuţa cum o
alintau. Când a plecat el avea doişpe ani. Deci acum două zeci şi doi. Frumoasă
femeie. Nici măcar nu i se păru ciudat că ea, fiică de moţ, e îmbrăcată în néglije
ca în budoarele de la Paris având o pătură de lână netoarsă purtată ca o togă
din care îşi scotea albeaţa când un picior, când un umăr. Simţurile lui o luau
razna.
–
Asta e odaia dumitale pentru noaptea asta. Dimineaţă vom vedea. După ce termini
coboară la cină. Găseşti ceva de îmbrăcat în ladă. Au fost ale lui frate-meu.
Se
întoarse cu o graţie demnă de o marmură grecească şi plecă.
Acum
parcă ar putea gândi. La ce? Se bucura că informaţiile lui erau greşite. Ciudat
era că nu i se părea ciudat nimic. Şi de ce i s-ar părea?
Gândurile
îi fură întrerupte de o bătaie în uşă. Deschise şi găsi pe prag o găleată cu
apă fierbinte. Nici nu băgă de seamă că Pavel lipsea cu desăvârşire. Se spălă,
se aranjă şi găsi în ladă nişte haine care i se potriveau. Atunci nu-l
interesau coincidenţele.
Cina
a decurs perfect. După stânjeneala de început şi după câteva pahare de pălincă
limbile s-au deznodat. Mai ales a lui. Ea începea să fie tot mai tăcută. Dar
asta îl tulbură şi mai tare.
–
Cum de nu te-ai măritat, Ilinco?
–
Doar aşa ca să aibă cine mânca şi bea la masa mea şi cine să doarmă în patul
meu? Nu mulţumesc. Poate te-am aşteptat pe dumneata.
Fiori
reci îl trecură pe şira spinării şi plumb topit îi curse prin suflet. Chiar se
înfierbânta tot mai tare, iar ea stârnea dorinţele lui cu gesturi banale dar
aţâţătoare.
Se
grăbi spre ea, îi prinse bărbia şi o întrebă cu o neruşinare ce nu era a lui:
–
Dacă te-aş săruta acum?
–
Încearcă…
Atunci
buzele lor se contopiră într-un sărut ce-l devora. Se trezi deodată gol pe
podea şi ea îl săruta frenetic, dureros chiar. Sânii ei perfect sferici îi
apăsau sânii cu încăpăţânare deşănţată. Pântecul ei tresărea spasmodic
obligându-l să stea lipit de podele. Ea îşi înălţă capul şi Nechifor putu vedea
privirea ei rece, tăioasă ca o lamă de gheaţă, dar continuarea sărutului îi
turnă în trup atâta fierbinţeală încât căzu într-un somn vecin cu moartea, nu
înainte de a auzi lătrat furibund de câini undeva nu prea departe.
* * *
Ştia că s-a trezit. Auzea voci pe care nu le recunoştea. Parcă vocea
tatălui său se desprindea din mulţime. Avea senzaţia ca maică-sa e lângă el. Nu
putea vorbi şi nu putea deschide ochii. Gâtul ii era atât de uscat încât îl
zgâria şi aerul pe care îl respira. „Ilinca” gândi şi în acel moment deschise
ochii. Într-adevăr maică-sa era lângă el. Plângea. Pentru cine plângea.
– Boierule! Boierule! Striga o
slujnică, pentru că aşa-i ziceau lui Todor. S-a trezit conaşu’ boierule.
Taică-său intră val-vârtej în încăpere urmat de Teodor şi Petru. Bucuria
lor era imensă, dar el nu putea gândi decât: „Ilinca”, „Ilinca”, „Ilinca”…
În prima zi n-a putu să facă nimic. Nici o parte a corpului nu-l
asculta. Îi tot spuneau ce norocos a fost. Ce bine că fraţii lui au plecat mai
repede spre canton să-l ia şi acolo cantonierul le-a spus că plecase deja pe
jos. Teodor a rămas să-l caute, iar Petru s-a dus după ajutoare. Că l-au găsit
câinii la Arsură dezbrăcat şi cât pe ce să fie atacat de doi lupi. Şi el nu
putea zice nimic. Îi venea să urle. Voia să se ridice să meargă la casa lui
Vasile a Bobii să le arate că e acolo. Că Ilinca lui e acolo. Doar o văzuse
aseară. Şi nu doar o văzuse.
A doua zi îi reveni vocea şi le povesti. Nu ştia de ce toţi îşi fac
cruci şi scuipă în sân. Asta până când frate-său mai mare îi explică. Toată
povestea era în închipuirea lui. Casa lui Vasile arsese acum şase ani. Ilinca a
fost prima care a murit. Chiar ei îi înmormântaseră. El nu voia să creadă. Doar
o văzuse cu două seri mai înainte, o simţise. Care două seri? Doar zace aşa,
nici mort nici viu, de trei săptămâni. A treia zi reuşi să se ridice şi nu mai
scăpară de el. Aşa că înhămară caii la sănii şi merseră la Arsură, cum îi
ziceau ei. Pe măsură ce se apropiau Nechifor se înnegura. Ochii i se înfundau,
gura i se aduna a ciudă, mâinile i se încleştau. Când opriră în curtea casei el
era o umbră a ceea ce fusese. N-a plâns. Nu s-a văietat. N-a zis nimic.
Din ziua aia nu mai vorbea decât cu el. Îşi mişca buzele ca şi cum ar
vorbi dar nu scotea nici un sunet. Doar un surd îl înţelegea. Zicea surdul că
îi citeşte pe buze şi că spune rugăciuni, blesteme şi cuvinte de dragoste. Dar
cine să-l creadă sau să-l asculte. O vreme umblă nebun pe munţii dimprejur şi
ai lui aveau grijă să fie cineva cu el mereu, să nu cumva să se rănească sau să
păţească ceva. Apoi văzând că nu-şi face rău nu-l mai însoţea decât mutul. Alteori
stătea zile în şir sub un fag singuratic, aşa ca sufletul lui, rătăcit nu se
ştie cum pe acolo, şi privea spre Arsură. Nu mai coborî în vale. După o vreme
şi drumurile i se scurtară. Apoi stătea doar sub fagul ce părea că se usucă de
atâta jale şi îşi îngâna de ale lui. Asta până într-o toamnă.
Era prima ninsoare care se aşternuse şi ţinea. Zăpada trecuse de glezne
după ce ninsese o noapte întreagă. Nechifor ieşise ca de obicei şi se aşezase
de cu dimineaţă sub fagul lui pe o laviţă pe care i-o făcuseră fraţii, ca să nu
mai stea pe jos. Acum mai era puţin şi se însera. Două babe îl căinau dar el
era departe, departe tare. Mamă-sa îl pândea din prag. Îmbătrânise, amara de
ea, de grija lui. Deodată îl văzu ridicându-se brusc şi arătând cu mâna spre
Arsură strigă:
– Arde!!!
Atât de tare răcni că toţi întoarseră capetele dintr-odată şi văzură o
coloană groasă de fum înălţându-se dinspre Arsură şi pe Nechifor cum începu să
alerge disperat într-acolo. Primii îl ajunseră fraţii lui, călări. În spate
venea Todor bătrânul cu o căruţă cu câţi oameni putu să ia repede din curte, doar
că nu ajunseră la Arsură şi fumul, pe care toţi îl văzură că doar erau oameni
în toată firea nu ţânci mucoşi şi nici babe ostenite, dispăru ca prin farmec.
Se opriră speriaţi făcându-şi cruci peste cruci şi îngânând descântece şi
rugăciuni. Doar Nechifor se aruncă înainte urmat de frate-său, Teodor, care nu
voia să-l lase singur.
Când ajunseră acolo doar o funingine ciudată, cleioasă, le mai dovedea
că nu-şi închipuiseră. Sau nu dovedea nimic. Şi un miros înecăcios de fum.
Începură, încet-încet, să se adune. Se înnopta aşa cum se înnoptează iarna la
munte: fără multă zarvă, fără preludiu, brusc aşa cum stingi lumina în casă şi
se face întuneric în aceeaşi clipă.
Apoi îl văzură pe Nechifor cum aleargă bezmetic spre pădure cu o
iuţeală neomenească. Încercară sa-l ajungă dar nu reuşiră. În scurtă vreme îl
pierdură din vedere, noroc cu urmele din zăpadă. Deodată caii prinseră a fornăi
şi a se trage înapoi speriaţi. După câţiva paşi o ciudăţenie mare li se arătă.
Încă două urme de paşi apărute ca din senin însoţeau urmele lui Nechifor. De
aici oamenii dădură înapoi tot mai speriaţi. Doar Todor şi fiii lui continuară,
ca după încă vreo două sute de metri amândouă rândurile de urme să dispară de
parcă acolo se termina pământul.
În zadar îl strigară. În zadar îl căutară în zilele următore cu câinii.
Dădură de veste şi în satele vecine. Tată-său puse recompensă generoasă pentru
el ca pentru un hoţ „viu sau mort”. Nu-l mai aflară.
Mamă-sa se stinse prima, de supărare. N-apucă să prindă Crăciunul. Apoi
tată-său îi goni pe toţi. Teodor zice-se că ar fi pe la oraş, da’ nu ştie
nimeni exact unde. Petru ar fi plecat pe mare. Om de munte pe mare. Da’ parcă
poţi să ştii… Pe bătrân îl găsiră după o vreme înţepenit în scaunul lui. De
atunci nimeni n-a mai trecut pragul Conacului Prărăsât. Zic oamenii locului că
nici păienjenii nu se aciuează acolo. Da’ de unde ştiu dacă nu intră nimeni?
Acum e în picioare dar tare părăginit. Doar o iarbă ciudată, rea, creşte pe el
pe unde a înţelenit-o vântul. Aşa de ciudat creşte că dacă priveşti conacul
dinspre vale la apus ai zice că arde cu vâlvătaie.
De Nechifor n-a mai apărut nici o veste. Parcă ar fi intrat în
poveştile munţilor. Doar pe Ilinca zic oamenii c-o mai văd, pe înserate, în
lumina lunii, umblând despletită pe la Arsură. Da’ şi asta tot mai rar. Din ce
în ce mai rar…
Alba Iulia 09 – 10.12.2013