Ploaie tâmpă în miez de
iarnă ce nu seamănă a nimic. Nici a toamnă, nici a primăvară, nici măcar a ea
însăşi. Copacii goi par mâini descărnate ce zgândăre cerul încercând să
răvăşească norii. Nu reuşesc. Soarele nu se vede decât în sufletul meu răsărind
din dragostea ce-ţi port. Ştii cât de mult îmi place să te privesc dormind, de
parcă aş fi străjerul dimineţilor tale? Ştii că te iubesc aşa cum un copil îl
iubeşte pe Moş Crăciun? Cred în tine cu bucuria naivităţii curate, cu încrederea
în magia dragostei tale.
Nesiguranţa verdelui
murdar al ierbii nu mă umple. Ciudată culoare. Parcă ierbii i-ar fi frică să răsară.
Parcă ar încerca să se camufleze în altceva. Cerul a împrumutat culoarea
cafelei tale cu lapte (am mai scris aşa despre un râu, parcă). E atât de greu că
striveşte lumea, înăbuşă sentimente. Cu mine nu reuşeşte. Îl cunosc de pe
vremea când era albastru, deci nu mă poate surprinde.
Culorile s-au rătăcit prin
ceaţa asta imposibilă, amestecându-se, estompându-se, abrutizându-se parcă. Nu
mai regăsesc nicăieri galbenul părului tău, fuior de împletit gânduri. Nu mai
regăsesc nicăieri verdele important şi impozant al ochilor tăi în care înoată gândurile
tale şi sufletul meu. Nici uimirea zăpezilor n-o mai găsesc. Doar mirarea
dragostei ce-mi porţi şi minunea dragostei ce-ţi port.
Case cu hornurile părăsite
de fum. Nici frigul nu ne caută să ne putem încălzi la flacăra dorurilor din
noi şi atunci flăcările ne mistuie. Nici brazii nu mai par brazi fără iarnă.
Nici oamenii, oameni. Parcă sunt maşini simulând trăiri. Aşa par. Ştiu că nu e
aşa, dar asta par acum. Ciudată iarnă, ciudată vreme. Stranii vremuri. Aproape
ai zice că dragostea nu mai poate exista. Dacă n-aş simţi-o aşa aş zice. Curând
ne vom îmbolnăvi de astenie de iarnă. Curând, dacă nu ne îmbolnăvim de
dragoste. Asta e singura boală din lume la care daca s-ar găsi leac aş refuza
să-l iau. Refuz să mă vindec de dragoste. Nici de iarnă nu vreau să mă vindec,
dar asta nu mai depinde de mine. Poate o fugă până la pol m-ar ajuta. Dar dacă
dau de Moş Crăciun? Dacă mă întreabă de vreo dorinţă? Cum să-i spun ca dorinţa
mea e să fiu bolnav în continuare de dragostea de tine împărtăşită?
Of, ce iarnă obositoare
tocmai pentru că nu e iarnă. Ianuarie deşănţat, dezbrăcat, zbârcit. Ianuarie ca
un noiembrie îmbătrânit înainte de vreme. Noroc cu dorurile ce mă rostogolesc şi
mă acaparează. Dorurile mele de tine toată şi de toate ale tale. De pielea ta
ca ghioceii de martie, de mângâierile tale ca adierile de aprilie, de ochii tăi
ca verdele de mai, de buzele tale ca macii de iunie, de părul tău ca grâul de
iulie, de zâmbetul tău ca soarele de august, de mirosul tău ca fânul cosit în
septembrie, de gustul tău ca merele în octombrie, de lacrimile tale ca ploile
în noiembrie, de bucuria ta ca sărbătorile în decembrie. Doar ianuarie m-a
trădat, iar pe februarie îl aştept neîncrezător. Poate…
Să-ţi tihnească dragostea
mea şi dorul de mine. Să avem zăpezi în suflet şi sărbători în inimă în fiecare
clipă a iubirii noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu