Mă-ntrebi ce fac? Încă fac ce ştii: scriu. Despre tine, pentru tine. Mă
întrebi ce fac? Încă plâng. Pentru tine, despre tine. Aş vrea să învelesc
toamna în verde, dar galbenul şi roşul mă contrazic. Cum adică de ce în verde?
Pentru ca verde vad eu lumea de când ştiu ochii tăi. Ştiu că e totul sfârşit. E
sfârşit sau s-a sfârşit? Nici nu contează. Ştiu, dar asta nu înseamnă că nu am
dreptul să scriu. Cât despre plâns... ăsta e al meu de multă vreme. Nu mi-l
poate lua nimeni. Acum depinde de motive. Dar nu despre motive vreau să-ţi
vorbesc acum. De fapt habar n-am despre ce vreau să vorbesc. Aşa, ca un fapt
divers, să ştii că nu mai gătesc. Nu-mi iasă fără dragoste. Nu contează dacă
mai am sau nu. Mai exact nu mai contează. Chiar şi răsăriturile par doar nişte
tablouri puse în ramă. Şi atât. Apusuri nu mai am. E prea frig şi nu mă mai duc
să le văd. Se descurcă ele şi fără mine. Mai ales că înspre vest eşti şi tu şi
ar părea că privesc după tine. Sau spre tine? Ştii bine că nu am regrete. Am
lipsit la lecţia asta. Nu mi-au dat la naştere. Regrete şi voce muzicală nu
mi-au dat. În rest am de toate. Mai ales noroc.
Mă supără starea asta în care nu pot colora toamna. Măcar o părticică
de orizont dacă aş putea s-o înverzesc. Am priceput că nu mă lasă să-l colorez
după ochii tăi. Nu cred că mai am dreptul. Mi-ai luat dreptul legal să mai pot
folosi verdele ochilor tăi. Bine că mi-ai lăsat stângul. Dar ochii mei verzi ce
au? De ce nu-l înverzesc. Orizontul, normal. Oare cum se va mai amplifica
culoarea ochilor tăi. Ei, na. O să găseşti tu nişte ochi în care să te pierzi.
Ai dreptate, probabil că şi eu voi găsi, dar acum mi-e pustiu. Tare pustiu. Iar
pustiul trebuie respectat, cărat, primenit din când în când. Sper, doar să nu-l
las să mă acapareze cu totul. Ăsta e riscul cu pustiurile: te acaparează dacă
nu eşti atent şi gata. Al lor eşti fără putinţă de scăpare sau de negare. Uite
încă ceva pe lângă dragoste ce nu poate fi negat: Pustiul. Cum să-l negi? Noroc
că nu e absolut ca dragostea. Ba da, …, era sa zic „iubito”, dar şi dreptul
ăsta mi l-ai luat. Ba da, dragostea e absolută. Relaţiile se sfârşesc.
Dragostea nu. Chiar dacă relaţia se termină murdar o fărâmă de dragoste rămâne.
Dacă a existat.
De ce mă simt atât de incomplet în absenţa ta? Parcă aş fi jumătatea
unei jumătăţi. Nu, nu un sfert. Nu cred că mintea ta pragmatică de matematician
îţi permite să vezi diferenţa dintre jumătatea unei jumătăţi şi sfert. Clar
exista diferenţe. Mari. Adânci. Nu ţi le pot explica. Pentru că diferenţele
sunt în funcţie de percepţia fiecăruia. Dacă nu percepi... Dar tu nici pe mine
nu mă percepi. Mă rog, sentimentele mele. Mai bine aşa. Ar trebui să te poţi îndepărta
mai uşor. Nu. Mie sigur nu mi-e uşor. Nu mi-e nici greu. Mi-e imposibil. Atât
de imposibil încât aş avea nevoie aproape de o eternitate să-ţi explic. Nu
chiar de o eternitate. De o eternitate aş avea nevoie... Nu contează. Asta e
replica ta favorită. Nu contează. Aceste două cuvinte scot tot ce e mai rău din
mine. Mă macină, mă storc... Habar n-am cum o gură atât de... Nu contează. Aha.
Acum contează. Poate prea tardiv. Ştiu că tardiv nu e prea, dar n-am chef să mă
înveţi acum gramatică. Nici să te învăţ despre figurile mele de stil. Dă-mi
voie, doar, să-ţi mai spun câteva cuvinte înainte de a-ţi spune... Vezi că mă
podideşte plânsul ca la prohodul sufletului meu? Înainte de a-ţi spune "la
revedere". Poate ar trebui să fie ca în poezia lui Adrian Păunescu:
"De ce să-ţi spun la revedere
N-aş mai avea nici un motiv
Adio drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv".
Dar mi-ar palce să fie ca în poezia mea:
"Ca orişicare lucru povestea se termină.
N-aş vrea să-ţi fiu străin. N-aş vrea să-mi fii străină".
Doruri bulversante mă împresoară. N-am să-ţi spun despre toate. Mi-e
dor de o discuţie cu tine. Mi-e atât de dor de o discuţie consistentă cu tine. Ce
e asta? Asta e o discuţie imaginară cu tine. Ştiu că o vei citi. Sau, mă rog, bănuiesc.
Sper. Despre ce să discutăm? Nu ştiam că am consumat toate subiectele? Eu cred
că nici n-am început bine. Dar dacă tu crezi că nu mai avem despre ce vorbi... Am
să-mi mai permit câteva dialoguri imaginare cu tine. Da, ştiu. Ştiu că nu mă poţi
opri. Întrebarea care trebuia pusă ar fi fost: ai vrea să mă opreşti? Nu-mi răspunde.
Nu contează. N-am să mă opresc. Atât să-mi rămână. Şi amintirea dimineţilor. Cât
de puţine dimineţi... dar cât de intense... Atât de intense încât nici soarele
nu mai conta în răsăritul lui primordial. Nici măcar culorile nu mai contau. Amintirile...
Cred că m-am întins prea mult. Acum îţi spun la revedere. Te rog doar să-ţi
aminteşti din când în când de mine şi să mă pomeneşti măcar în rugăciunile
tale. Şi tot din când în când, măcar, mai trimite-mi veşti.
Să ai câte o zi mirifică în fiecare clipă a vieţii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu