Dialoguri - "Carte frumoasă, cinste cui te-a scris"

Mă tot sâcâie unii amici cu aceeaşi întrebare. Deunăzi m-am întâlnit cu unul şi ne-am aşezat la o cafea. Espresso lung cu lapte şi fără zahăr, eu şi un capucino, el.

- Am citit ultima ta postare şi mi-a plăcut mult, zice el după obişnuitele întrebări de complezenţă.

De ce trebuie să folosim aceleaşi stereotipuri şi cu amicii? Bine măcar că am doi – trei prieteni cu care discuţiile încep normal.

- Zău? întreb. N-aş fi zis.

- Crezi că eu nu ştiu citi? zice uşor ofuscat.

Nu acesta fusese scopul meu şi nici sensul afirmaţiei.

- Nu, amice. Nu despre asta e vorba, sar eu ca ars. Nu am văzut nici un comentariu, nici un „like”. Nu pentru like-uri scriu, crede-mă, dar chestiile astea îmi arată că unora le place, că apreciază ce fac şi îmi dau motivaţia necesară să merg mai departe. Altfel…

- Să nu faci greşeala să te opreşti din scris. Eu nu dau like-uri la chestii de genul ăsta că nu dă bine în cercurile în care mă învârt.

Parcă îmi căzuse cerul în cap. Auzisem de astfel de… tâmpenii, dar nu mă aşteptasem de la el. Oare câţi ca el mai erau în lista mea de amici. Şi nu mă refer la lista de pe facebook.com. Cum să ai astfel de amici? Cum să recunoşti că trăieşti aşa? Îmi venea să mă ridic şi să plec, dar nu sunt mojic decât cu cine merită, şi nici cu ăia întotdeauna. El merita. Dar ne ştiam de atâta vreme încât trebuia să trec peste. Dacă aş băga în seamă toate prostiile unora ar trebui să emigrez pe Pluto, că pe Saturn aş fi tot prea aproape. Şi nu că n-aş face-o… dar n-am rachetă.

- Asta e. Fiecare cu cercurile lui. Parcă am fi pe Google+, nu mă pot eu abţine totuşi.

- În fine, o scaldă el şi nu-mi dau seama dacă l-am atins. Îmi place tare cum scrii. De ce nu publici? O cărticică, ceva.

Asta era întrebarea cu care mă tot sâcâiau. Din nou nu mă pot abţine şi îi dau acelaşi răspuns care ştiu că îi va provoca un mic scurtcircuit la etajele superioare, pentru că asta se întâmplă aproape de fiecare dată când dau răspunsul acesta.

- Mă dor copacii, zic fără urmă de glumă… dar ce rânjet mi se imprimă pe dedesubt!!!

Se vede scurtcircuitul acela direct pe faţa lui, dar nu face pe deşteptul. Unii fac dând din cap înţelegător. Unii, prietenii mai ales, chiar înţeleg. El măcar e onest, aşa cum fusese şi mai înainte când eu am fost idiot lăsându-mă deranjat de concepţiile lui de viaţă.

- Cum adică... te dor copacii?

- Adică mă dor copacii… care trebuie tăiaţi şi transformaţi în hârtie ca să suporte toate inepţiile unora. Să tăiem şi mai mulţi ca să le suporte şi pe ale mele? Nu mulţumesc.

- Aha. Ecologist cum te ştiam, zice şi iluminarea i se citeşte pe faţă exact ca ceaţa în care îl băgasem mai înainte. Dar tu scrii frumos, mai zice şi nu ştiu de ce simt un uşor „periaj” din partea lui.

- Da şi nu. Adică sunt un ecologist atâta timp cât îmi place natura natură şi nu natura natură moartă cu PET-uri; atâta timp cât mi-am luat un brad de crăciun din plastic şi alte tâmpenii de tipul asta. Da, sunt ecologist pentru că am ieşit în stradă pentru oprirea proiectului Roşia-Montană. Da, sunt ecologist, dar nu într-atât. Las şi eu becurile aprinse mai mult decât trebuie sau în camere în care nu e nimeni, îmi place să fac baie în cadă şi nu duş, deşi fac duş că e mai practic, merg cu maşina până la poalele muntelui şi abia de acolo îmi iau beţele de traking (asta e puturoşenie ordinară, ştiu), merg cu maşina la serviciu când aş putea folosi transportul în comun sau mersul pe jos… Deci motivul corect nu e că mă dor copacii pentru că sunt ecologist, ci pentru că sunt practic.

- Da, dar o carte are farmecul ei, zice fără a-şi da seama că mă provoacă.

- Nu zic nu, şi totuşi nici unul din motivele pentru care spui că o carte are farmecul ei nu mai stau în picioare în zilele noastre.

- Zici tu că motivele nu stau în picioare? Uite, eu îţi spun câte unul, iar tu mi-l demontezi, dacă poţi.

- Ştii că-mi plac provocările, dar eu nu-ţi pot demonta motivele tale. Eu pot demonta motivele mele. Dacă tu crezi cu tărie în ceea ce spui sau în ceea ce faci n-ar trebui să te influenţeze ce îţi spun eu. Aici merge bine exemplul lui Brâncoveanu.

- Şi aia e o prostie: să mori pentru o concepţie.

- Pentru tine e o prostie, pentru el n-a fost prostie nici măcar să-şi sacrifice copii. Cred că asta ţine de alegeri, de alegerile pe care le luăm sau nu. Cred că e o prostie să mori pentru orice, dar uneori trebuie să facem prostii pentru că e cel mai bun şi mai corect lucru pe care îl putem face.

Ajunsesem într-un punct în care mi-am dat seama că discuţia alunecă pe o pantă pe care omul din faţa mea nu era dispus să alunece. Sincer, nici eu nu aveam chef să alunec pe panta aceea cu el.

- Bine. Dacă mai ai chef accept provocarea ta, zic mai mult pentru a salva discuţia. Dar vreau să înţelegi că n-o să fac o pledoarie pentru cărţile netipărite şi nici nu fac o cruciadă împotriva celor tipărite.

- OK. Discutăm, aşa, de dragul discuţiei şi dragul vremurilor apuse, zice bucuros.

Nu pot să nu mă întreb, fără răutate de data asta, unde e omul din acele vremuri în omul din faţa mea. Unde şi când s-a pierdut? Omul acesta putea mai mult, dar să văd. Poate că încă poate…

- Primul şi cel mai evident motiv e mobilitatea, zice şi bucuria discuţiei i se citeşte pe chip.

Pentru o clipă sunt furios pe mine. Omul acesta se bucură că discută cu mine, iar eu emit judecăţi de valoare asupra lui înainte de a fi cazul. Nu că ar fi cazul vreodată. El probabil că se bucură de discuţii în general, doar că acum nu e în general. Acum discută cu mine şi se bucură, iar eu ca un idiot notoriu încerc să-l îndepărtez.

- Nu pot zice că nu mă aşteptam, dar, aşa cum ai subliniat, e cel mai evident motiv. Aşa. Mobilitate zici? Dar o carte electronică îţi oferă o şi mai mare mobilitate. O poţi citi pe telefon, pe tabletă, pe laptop. Şi în plus poţi duce cu tine în buzunar o bibliotecă întreagă. Încearcă se iei cu tine în călătorie zece cărţi.

- Nu citesc zece cărţi într-o călătorie, zice zâmbind.

- Nici eu, dar dacă am chef doar să le frunzăresc, să-mi reamintesc pasaje. În plus pe o carte electronică poţi face adnotări fără să o distrugi.

Încerc să nu pun patos în vorbe ca să nu interpreteze greşit. Ăsta e unul din marile mele defecte. Şi, Doamne, cât de multe am. Da, acesta e un mare defect: pun suflet mult în tot ce fac sau ce zic sau ce scriu. Nu e rău, daca ne referim la ce fac sau la ce scriu, dar când vorbeşti cu suflet mult poate deranja, mai ales când patosul seamănă cu partizanatul, chiar dacă nu e.

- Şi totuşi senzaţia pe care ţi-o dă atingerea filelor, mirosul cărţii. Foşnetul paginilor întoarse. Lumina căzută şi nu reflectată de un monitor impersonal.

El foloseşte mai mult patos decât folosesc eu şi sunt tentat să mă dezlănţui, dar nu o fac. Nu vreau să-l conving să renunţe la cartea Carte. Nici nu ştiu, şi nici nu sunt curios, dacă aş reuşi.

- Aici ai atins unul dintre motivele greu de combătut. Dacă citeşti o carte doar pentru senzaţiile tactile şi olfactive atunci închide ochii când citeşti.

- Cum să închid ochii? mă întrerupe el cu un ton cu care mulţi s-ar adresa unui idiot.

- Simplu, continui un pic amuzat. Când închizi ochii se ascut celelalte simţuri. Cel puţin aşa zic specialiştii. Văzul nu-ţi mai distrage atenţia şi nasul tău sau degetele se pot concentra mai bine pe cartea în speţă. Şi de ce hârtia e mai personală decât monitorul? Pentru că a fost vie cândva? Şi friptura a fost vie… cândva. De acord cu asta dacă ai citi un manuscris. În era digitală asta ar putea fi marea pierdere… manuscrisele, nu cărţile. Dacă am fi vorbit despre manuscrise nici nu acceptam discuţia, dar vorbim despre cărţi tipărite. Tipărirea se face în serie. De ce o carte, „Cei trei muschetari” de exemplu că ne-a marcat adolescenţa amândurora, de ce exemplarul tău ar fi diferit de al meu atâta timp cât vorbele sunt aceleaşi?

- Pentru că, poate, exemplarul meu a trecut prin mai multe perechi de mâini, fiecare pereche cu povestea ei. Poate că exemplarul meu a fost în locuri în care al tău n-a fost, zice uşor maliţios de parcă s-ar aştepta să mă încuie de data asta.

Sunt tentat să-i dau satisfacţie, şi totuşi… Formaţia mea nu-mi permite să cedez, nici uşor şi nici greu, în faţa altuia, mai ales când doar crede că are un atu în plus faţa de mine şi când realitatea e cu totul alta.

- Da. Povestea cărţii. Pentru unii e mai importantă decât cartea în sine indiferent dacă vorbele din carte au fost scrise de Thomas Mann, Voltaire, Sadoveanu, Paler sau Cărtărescu. Între noi fie vorba, ultimul n-avea ce căuta aici, dar… se vinde. Cartea lui. El nu ştiu dacă se vinde sau nu. Divaghez acum. Deci, povestea cărţii ca obiect. Aici ai dreptate.

Îmi place zâmbetul de învingător de pe faţa lui, dar mă întristez la mina pe care o va face imediat şi continui:

- Ai dreptate când vorbeşti de povestea mâinilor prin care a trecut cartea până să ajungă la mine. Dar… Eu o ştiu? Eu o pot afla? Nu crezi că povestea aceea nu contează decât în măsura în care e cunoscută? Nu crezi că mai importantă e imaginaţia cititorului? Capabilitatea lui de a se „teleporta” în interiorul vorbelor pe care un alt om le-am aşezat acolo. Scriitorul nu are nevoie obligatoriu de imaginaţie. Scriitorul poate să redea nişte fapte reale. Pentru asta n-ai nevoie de imaginaţie. Ai nevoie doar de ştiinţă; de ştiinţa de a le reda în aşa fel încât cititorul sa creadă că sunt fictive, dacă asta vrea el să-l facă să creadă, şi să îl atragă. Dar oricât de talentat ar fi un scriitor şi oricât de multă ştiinţă a aşezării vorbelor ar avea, dacă cititorul nu are imaginaţia necesară să se transpună e tot degeaba. La fel e şi cu locurile în care a fost cartea. Pe principiul expus de tine mai bine îmi cumpăr o maşină cu un milion de kilometri la bord şi o ţin în garaj. Doar a văzut ea lumea, de ce aş mai vedea-o şi eu? Şi aici tot imaginaţia e importantă. Şi tot a cititorului. La o carte electronică, şi de data asta e valabil şi pentru „clasică”, îmi pot imagina că cineva o citeşte undeva, într-un cort de exemplu, sau într-o mansardă. Un aventurier o poate citi într-un pustiu, sau o femeie…

- O femeie frumoasă, mă întrerupe el şi îmi dau seama că îl captivasem deşi ar fi fost bine să stea distant măcar de dragul discuţiei, care ar fi trebuit să fie batăr o dezbatere dacă nu cumva mai mult.

- Vrei să mă faci să fac un ocol cât pământul? întreb. Toate femeile sunt frumoase cel puţin prin perspectiva maternităţii pe care ar putea-o duce; doar bărbaţii sunt idioţi că nu văd asta. Dar asta e altă discuţie pentru alt timp. Eu îmi pot imagina că sunt în interiorul cuvintelor şi în acelaşi timp îmi pot imagina că o femeie citeşte exact aceeaşi carte, mai mult chiar acelaşi pasaj din carte, la o masă într-o cafenea sau pe o bancă într-un parc sau într-un fotoliu din apartamentul ei aşteptându-l pe acela care poate să vină sau nu, nici nu contează.

- Păi oricare din imaginile astea poate fi ea însăşi o carte!

Şi din nou încântarea i se citeşte pe faţă, doar că nu ştiu dacă e cauzată de vorbele mele sau de expresia pe care a reuşit-o.

- Prietene, zic deşi pentru mine prieten înseamnă mult, mult mai mult. Prietene cred că ar trebui să frecventezi şi alte cercuri. Eu nu frecventez nici un cerc, deci nu pot să zic nimic, dar părerea mea că cercurile în care nu-ţi poţi expune sincer părerile şi plăcerile te îngrădesc. Nu trebuie să-m dai mie „like”, crede-mă, dar nu dai nici unui lucru care chiar contează. Dacă nu poţi da „like” decât unui tălâmb care îşi pune copilul pe facebook sau la poza, că nu merită titulatura de fotografie, motorului unui… „băiat deştept”, din cauza cercurilor în care te învârţi… Şi, vorba unei prietene dragi sufletului şi minţii mele, „Like-urile se pot da şi în privat, dacă nu vrei să te ştie lumea.” Adică un mesaj de genul: Bravo sau Frumos sau chiar şi Să te ia naiba că m-ai pus gânduri. Asta e. Tu ştii mai bine ce e mai bun pentru tine.

Vreau să simtă dojana. Ne leagă nişte amintiri plăcute şi am observat că omul acesta nu s-a pierdut. Doar s-a ascuns în interior, dar s-a ascuns atât de tare şi de bine încât nici el nu mai ştie că e acolo.

- Cercurile astea m-au ajutat în carieră. Sunt realizat economic. Mi-e bine din punctul ăsta de vedere, zice cu un fel de jenă. Dar în ultimul timp am constatat că nu e suficient. Am constatat că din cauza lor, a cercurilor şi a carierei, am pierdut mult. Am pierdut clipe, şi ore, şi zile care ar fi trebuit să conteze şi nu contează pentru că le-am pierdut.

- Hei. N-am nevoie de justificări. Eu accept orice decizie iei pentru că eu accept omul, nu deciziile lui de moment.

- Tu nu, dar eu am nevoie, şi de data asta simt atât de tare amărăciunea din spatele vorbelor încât simt că trebuie să fac ceva.

- Ştii de ce prefer eu cartea scrisă. Vrei să-ţi spun care e cel mai important motiv pentru mine de a nu renunţa la masa aceea de hârtie?

- Despre asta era vorba, de fapt, zice scuturându-şi starea aceea ciudată ce părea că pune stăpânire pe el.

- De aia. Pentru că aşa vreau eu. Pentru nostalgie. Pentru că aşa am învăţat şi să citesc, şi să scriu, şi chiar să râd sau să iubesc: pe hârtie. Pentru că acel tip de carte însemnă CEVA, e o parte din mine la care NU VREAU să renunţ. Mă poartă gândul la vorba lui I. Heliade-Rădulescu: „Scrieţi, băieţi. Scrieţi orice numai scrieţi româneşte.” Astăzi eu aş zice: "Citiţi, oameni. Citiţi pe orice suport, citiţi orice, dar citiţi." Am avut surprinderea să citesc cărţi bune pe care critica le-a făcut praf, sau dimpotrivă, cărţi proaste pe care critica le-a ridicat în slavi. Un critic, scorţos sau nu, nu poate simţi ce simt eu, aşa cum nici eu nu pot simţi ce simte el. De ce judecăţile lui ar fi valabile pentru mine? Şi viceversa.

- Ne vom mai auzi, prietene. Promit, zice el ridicându-se şi vrând să scoată portofelul din buzunar.

- Insist, zic oprindu-l. Şi să ştii că vreau să scot o carte, dar în format digital, iar tu vei fi printre primi care vor afla.

Îmi strânge mâna bărbăteşte, aşa cum o făcea pe vremuri când încă nu eram bărbaţi decât în devenire, privindu-mă în ochi. De data asta sunt sigur că, măcar o vreme, ne vom mai auzi. Rămân un timp să-mi savurez cafeaua ce se răcise dar a cărei aromă, tocmai de aceea, se amplificase şi să admir două primăveri ce stăteau în toamna asta la o masă alăturată. Frumoase primăveri. Aş fi fost tentat să mă plâng de trecerea vremii, de întomnarea ce mă urmăreşte, dar mă simt mai primăvăratic decât ele.

Doar ceva mai am de zis… aşa cum zis-a Arghezi: „Carte frumoasă cinste cui te-a scris”. Şi adaug: pe hârtie sau nu.

Lecturi plăcute să aveţi şi vieţi pe măsură

Alba Iulia 21-22.11.2014