Constelaţii
catifelate pe cerul gândurilor mele colorat în liliachiu şi verde de dorul de
tine sunt sentimentele mele. Alambicată exprimare, ai zice. La fel de
alambicată ca privirea ta răscolind adâncimile mele? aş întreba. Tu ai doar înălţimi,
aşa că dacă e să-ţi răscolesc ceva atunci pe acestea ţi le răscolesc, ai răspunde.
Dacă? aş întreba provocator şi tu nu ai răspunde fiind ocupată să zâmbeşti în
timpul sărutului. De ce zâmbeşti întotdeauna în timpul sărutului? aş întreba. Simiţi
asta? Acum n-am zâmbit cu buzele. Ştiu, aş replica. Ai zâmbit cu inima, dar zâmbetele
tale ies afară fie că vrei fie că nu. Zâmbetele şi plânsul, aş continua. Când
ai văzut tu plânsul meu? te-ai mira tu nemirato. Când stăteam amândoi agăţaţi
de steaua polară. Tu la un capăt al distanţei, eu la celălalt, aş răspunde. Nu
vreau să-mi vezi plânsul, ai zice. De ce? aş întreba. Doar e al tău. Sunt urâtă
când plâng? Asta e alambicat, abracadabrant chiar, aş riposta. Nici nu credeam
că tu şi epitetul urâtă aţi încăpea într-o propoziţie oricâte exerciţii de
imaginaţie ar fi trebuit sa fac. Tu şi exerciţiile de imaginaţie, te-ai amuza
tu. De când ai tu nevoie de exerciţii de imaginaţie? La tine imaginaţia e atât
de naturală încât uneori e un defect. Serios? aş încerca eu să par de o
curiozitate supărată. Şi ce alte defecte mai am? Curiozitatea, ai răspunde amuzându-te
în timp ce te-aş săruta.
Ştii constelaţiile
acelea de care îţi vorbeam mai înainte? Acelea de sentimente? ai întreba de
parcă ai fi uitat şi nu ţi-ai aminti decât vag acum că le-am adus din nou în
discuţie. Ei bine, constelaţiile acelea au devenit corpuri celeste... cosmice
corpuri chiar, ce coboară, exploziv sau tandru, pe formele tale selenare. Am ştiut
eu că vei zice că sunt... rotundă, te-ai bosumfla tu rotunjindu-ţi, în glumă,
obrajii spre plâns. Nu am zis că eşti rotundă, m-aş apăra eu. Am zis: formele
tale selenare. Şi ce, te-ai zburli tu ascunzându-ţi în palme ochii-ţi mirifici
ca să nu văd zâmbetul înflorind în ei, selenar nu înseamnă rotund? Ba da,
iubito, selenar poate însemna şi rotund dacă e vorba de forme. Vezi? ai zice fără
a-ţi ridica ochii din palme. Dar era vorba de forme, aş continua eu. De sânii tăi
selenari ca forma şi lumina. De sânii tăi ca luna plină cu aură de sfinţi. Nu
huli? m-ai dojeni. Daca tu crezi că dragostea e hulă atunci eu sunt cel mai
mare eretic, aş replica serios. Deci, sânii tăi selenari cu aura de sfinţi. Sânii
tăi, sfinţii dragostei. Apoi şoldurile tale ca primul şi al doilea pătrar şi
fesele tale ca două luni ale unei lumi de mistere şi dorinţe. Şi pântecul tău...
Ştiam eu că o să spui că sunt grasă, m-ai întrerupe zguduindu-te de falsul plâns
cu faţa îngropată în palme în continuare. Pântecul tău rotund ca luna... dar
doar privit din faţă, aş continua eu ca şi când nu te-aş fi auzit. Adică
dintr-o parte nu se vede aşa? ai zice tu ridicându-ţi ochii spre mine, iar eu aş
înverzi instantaneu sub lumina lor. Nu, iubito. Dintr-o parte pântecul tău e
mai plat decât Câmpiile Elizee, aş continua eu înverzindu-mă tot mai tare pana
nu m-ai mai putea diferenţia de irisurile tale. Vrei să mă priveşti dintr-o
parte? ai întreba în clipa veşnică a sărutului şi nici n-aş băga de seamă că nu
mai plângi, nici în glumă. Nu, iubito. De ce nu? ai zice privindu-mă intens. Pentru
că am impresia că atunci când te privesc dintr-o parte te împart. Cu cine ţi se
pare că mă împarţi? ai întreba tu cu drăgălăşenie. Cu soarele, ţi-aş răspunde
eu cu toata seriozitatea. Mai bine taci şi sărută-mă. Şi din nou clipa aceea
dilatându-se atât încât ar trece câteva faze ale lunii. Din nou zâmbetul tău
din clipa aceea tulburându-mă. De ce zâmbeşti, totuşi când mă săruţi? De tristeţe,
prostuţule. De tristeţe, ai spune alergând înspre răsăritul lunii.
Şi ce mai am eu
rotund? Ai striga aşa cum ar întreba o fetiţă când întrebă de ce e frumoasă. Nu
ştiu ce ai rotund în afara pupilei. În interiorul ei sufletul ţi-e rotund. Dar
selenar… În afară de drăgălăşenie? zic răsfăţându-te. Gura ta când mă sărută
sau când mă rosteşte. Zâmbetul tău e rotund. La fel de rotund ca plânsul tău. Iarăşi
plânsul…, ai rosti de pe un ton spre ceartă. De ce mă cerţi? aş zice. Şi
plânsul, ca şi râsul, ca şi bucuria, ca şi tristeţea sunt ale tale. Da, ştiu:
„are şi tristeţea rostul ei” zicea un clasic în viaţă. Nu pre îţi place
clasicul acela, te-aş provoca. Deloc, ai intra tu in joc. Dar ştii cum? Absolut
deloc. Pentru că îl iubesc. Te iubesc, clasicule în viaţă, ai spune
strângându-mă la pieptul tău. Îţi mulţumesc, iubito. Tu? Tu îmi mulţumeşti mie?
De ce? Şi nu mi-aş da seama dacă te miri de-adevăratelea sau doar aşa… ca joacă.
Pentru ca exişti. Pentru că te iubesc. Îmi mulţumeşti pentru că mă iubeşti? De
data asta mirarea ar fi reală. Da, iubito, îţi mulţumesc că te iubesc şi pentru
tot îţi mulţumesc. Atunci mie nu-mi rămâne decât să-ţi zic: cu multă, cu
infinită plăcere, iubitule. Cu toată plăcerea ce o poate aduna în mine o
dragoste mare care îţi dă ţie răsărituri de constelaţii de sentimente.
Şi doar sărutul ar
rămâne. Sărutul şi urmările lui… Sărutul ce ar umple văile, şi dealurile, şi
munţii, şi mările şi oceanele. Sărutul dincolo de veşnicie. Sărutul ca pecete
închizând guri şi declaraţii şi sărutul ca şi cheie deschizând suflete spre
nesfârşirea trăirilor. Doar sărut şi mângâieri şi gesturi despre forme ca
sentiment, despre gânduri ca dor, despre noi… ca noi. Iar constelaţiile mele
catifelate ar ninge peste formele tale selenare înspre întruparea dulce a
păcatului.
O zi mirifică în
fiecare clipă a vieţii tale să ai, femeie selenară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu