La Mall (2) – despre roi

Astăzi mă întorc la "dragostea" dintâi: Alba Mall - Aroma Caffe. Nu e chiar cel mai frumos loc din oraş. De fapt nici nu e frumos. Dar aici am conceput una din primele mele bucăţi de proză de când m-am (re)apucat de scris: La Mall (cum altfel?). Verva locului are ceva special. Nu-mi place mall-ul. Nu-mi place nici măcar conceptul, dar la Alba Mall este o "insulă" suspendata în mijlocul pavilionului central unde e Aroma Caffe şi de unde mi-e atât de bine sa privesc burlescul spectacolului uman ce se petrece la parter. Mă întreba cineva cum pot scrie într-o zarvă atât de pregnantă. Poate pentru că îmi place zarva dacă nu sunt amestecat în ea. Poate din cauză că e ca un zumzet. Nu pricepi nimic din ce se aude. E ca un stup, din toate punctele de vedere. Nu sunt zgomote care să mă distragă. Şi apoi îmi dă subiecte. Mă amuză să privesc oamenii ca într-un film mut acompaniat la pian, numai că aici pianul e înlocuit cu zgomotul constant al vocilor, muzicii (de ce o mai ţin şi pe aia că oricum nu ştie nimeni cine şi ce cântă). Forfotă multă şi derizorie. Îmi place să creez scenarii, să încerc să "citesc" oamenii după cum păşesc, după cum gesticulează, după mimică. Nu-i judec. Pe principiul "Nu-mi permit să judec oamenii pentru că nu-i cunosc, dar de când îi cunosc nu-i mai judec. Îi evit". Glumesc. Nu evit pe nimeni. Mă rog poate vreo doi. Dar o merită. Aproape m-au "rugat" să o fac, iar eu, om bun, le-am dat ce au cerut. Ciudat că ei îmi simt lipsa. Eu le simt prezenţa şi atunci încerc să fac în aşa fel încât să nu fim în acelaşi loc concomitent. În fine, nu merită, doar că uneori nu mă pot abţine.

Îmi mai place aici să privesc peştii. Nişte crapi japonezi koy superbi. Păcat că au închis localul de la subsol. Unul din pereţi era acvariul. Dar acolo era o problemă: nu te vedea nimeni, iar dacă nu eşti văzut nu exişti. Mai ales la Mall şi mai ales daca ţi-ai achiziţionat de curând o bluza de la Zara, de exemplu. Sunt curios câţi ştiu doar după o privire daca bluza aia e cu adevărat Zara.

Uitasem, era vorba de roi. Oamenii ca roi. Oamenii ca entitate socială şi nu ca indivizi. Vorbeam deunăzi despre un proiect cu un amic şi exact despre asta era vorba. Despre Marele Inchizitor a lui Dostoievsky. Despre faptul că nu suntem pregătiţi, chiar şi după mii de ani de existenţă, să fim liberi. Avem nevoie să ni se spună cum să trăim, ce şi când să mâncăm, pe cine sa votăm, în ce sau în cine să credem… Oricât de tare vă veţi supăra să ştiţi că eu mă supăr de doua ori mai tare, dar acesta e adevărul. Chiar suntem gata oricând să renunţăm la libertatea noastră (?) pentru confort. Nu spuneţi că nu sunteţi aşa. Să nu mă combateţi înainte de a gândi ce spuneţi. Oricare din noi ar da libertatea pentru un loc călduţ. Pentru un loc care să-i asigure ziua de mâine. Că asta e o utopie nici nu mai contează. Siguranţa zilei de mâine e o utopie. Mâine pot fi mort, de exemplu… Dar contează doar sentimentul de siguranţă din acel moment. Şi, atenţie, n-am zis să vândă. Am zis să dea. Oricum libertatea e doar un concept. Nu exista cu adevărat decât în minţile unora. Libertatea aduce obligaţii. A fi liber nu înseamnă a face ce vrei. Aşa că la ce bun libertatea asta? Dar de aici şi până la a spune că nu mai faci dragoste decât după opt seara şi doar de două ori pe lună pentru că s-a constatat în urma a nu ştiu ce studiu tâmpit că a face dragoste înainte reduce stratul de dioxid de carbon din sere... Sau că nu asculţi nu ştiu ce muzică pentru că savanţii au constatat savant prin nişte studii savante că muzica aceea nu e bună decât pentru a face vacile să producă mai mult lapte... Poate că exemplele sunt puţin exagerate, dar credeţi-mă că viaţa mă bate la distanţă.

Câtă forfotă. Cât de uşor îţi dai seama pentru ce sunt oamenii acolo. Doamna aceea blondă cu fetiţa alergând înaintea ei e la cumpărături, dar nu se poate hotărî sau nu găseşte ce vrea. Merge direct în magazine cu pas grăbit. Domnul acela în vârstă e îngrijit îmbrăcat dar dă senzaţia de vechi şi asta nu doar din cauza vârstei. Chiar şi mimica lui pare învechită. Nu-şi permite o cafea. Asta mă doare. De unde ştiu? Simplu. În mall nu se fumează decât la mesele cafenelelor, iar el nu se aşează deşi şi-a scos pachetul de ţigări de trei ori şi se uită cu jind spre locurile de la mese. Ciudat roi omenirea. Zicem că avem compasiune şi asta ne face mai buni în faţa albinelor. Oare? Ele scapă de membrii nefolositori ai roiului înainte de a intra la iernat pentru a reduce necesarul de hrană la minim. Noi avem compasiune!!! Dar la noi roiul funcţionează fără a interesa pe cineva dacă cei neputincioşi au ce le trebuie pentru iarnă. Nu mă refer la o cafea. Nu spun nici că trebuie „eliminaţi” din roi. Dar unde e compasiunea când cei neputincioşi n-au o pâine pe masă atunci când au nevoie. Sau medicamente. Sau haine. Sau, de ce nu, o cafea? Îmi vine să-l invit la un pahar de vorbă. Îmi dau seama că m-aş simţi aiurea. Din cauza celor care n-au o pâine. Cred că e mai bine să fii într-un roi de albine. Chiar şi trântor sau culegătoare. Ştiţi că şi culegătoarele au parte de acelaşi tratament ca şi trântorii? Până la urmă domnul acela iasă afară să-şi aprindă ţigara.

Trei domnişorele se amuza uitându-se în vitrina de la Casa Seminţelor. Parcă aşa îi zice. E un fel de tonetă mai mare care vinde seminţe, nuci de toate felurile, alune, rahat, ciocolata de „casă” şi alte delicatese mărunte. Fiţe cât încape. La domnişorele, evident. Aere de miroasă până sus la mine. Nu pot spune că miroasă a prostie că n-aş vrea să etichetez atât de tranşant. Nu cumpără nimic. Se aşează la mesele de la cafeneaua Savoia până la urmă. O ea şi un el in jur de 50-55, plimbându-se de mâna. Fără însă a se mai privi. Parcă se uită ostentativ fiecare în altă parte. Unde oare dispar sentimentele care ne-au adus împreună? Unde le gonim sau unde le ascundem de nu le mai găsim apoi? Bine, nu e universal valabil, dar e destul de general. Uite-i, de exemplu, pe cei doi de mai încolo. Se iubesc ca în prima zi. Se vede de la o poştă. Normal. Astăzi e prima zi. Aiurea glumă. Ce e ciudat că nu exista o reţetă a unei relaţii reuşite. Vin tot felul de „specialişti” cu explicaţii şi sfaturi dintre cele mai halucinante, dar chiar nu există reţete ale fericirii. Se întâmplă sau nu. Dar ce am observat e că se întâmplă la oamenii care vor amândoi. Nu contează intensitatea iniţială a sentimentelor, ci intensitatea iniţială a dorinţei de reuşită a ambilor parteneri. Nu ştiu cum se obţine asta, dar mă bucur că se obţine. Aşa măcar avem speranţa că se poate. Tata ei de speranţă. Ca să-l înjur şi pe tată, ca de mamă se ocupă toţi.

Aiurea roiul acesta. Aiurea indiferent de stupul în care se află într-un moment sau altul al existenţei sale. Aici indivizii nu sunt indivizi ci doar au pretenţii la individualitate. Şi nu pot gusta, decât cu foarte mici excepţii, singurătatea. Homo erectus are nevoie de alţi hominizi care să-l aprecieze. Dacă nu o fac se supără. Cum ar fi să cumperi bluza aceea pentru a o purta doar acasă? Cum ar fi ca eu să scriu pentru a citi doar eu? Brr!!! Mă şi iau frisoanele. Păi şi eu sunt un individ integrat perfect în roi. Cu rolul meu, cu scopul meu, cu sentimentele mele… dar integrat. Altfel aş fi o ciudăţenie a naturii. Ei, n-aş vrea să aud comentariile a doi-trei amici la afirmaţia asta. Dar tot dragi îmi rămân. Sau draci? Am acum un rânjet pe faţăăă…

Îmi termin ceaiul cu izuri orientale folosind mişcări încete de parcă aş vrea să prelungesc plăcerea aromelor, doar că de fapt vreau să prelungesc plăcerea privitului. Am să revin mai des pe aici, mai ales că acum s-a răcit afară şi nu mai pot sta pe terasă să admir apusurile. Salut peştii, pe care îi compar în continuare cu gânduri învârtindu-se în cap… sau acolo unde se învârt ele, apoi mă pregătesc să mă reintegrez în absurdul teatrului de zi cu zi. Aştept să-mi spună cineva cu cine să votez, ce (sau pe cine) să mănânc… dar să nu cumva să îndrăznească cineva să-mi spună ce – cât – cum – când – unde să iubesc. Fac orice compromis cu orice în afară de iubire. Fac compromis cu libertatea mea sau cu sănătatea (nu aia mintală că-mi lipseşte) sau cu viaţa mea. Dar NU CU IUBIREA.

Vă îmbrăţişez din adâncul marelui Roi, eu

Alba Iulia 02 – 03.11.2014