luni, 17 noiembrie 2014

Celei care (poate) va veni



Abrevieri autumnale sunt gândurile mele alunecând pe curbele tale ca într-un raliu al păcatelor. Te-aş îmbrăca în frunze ca să pot admira desfrunzirea ta imperială. Te-aş îmbrăca în frunze ca să pot privi spre viitoarele înmuguriri ale zâmbetului tău. Şi în fulgi te-aş îmbrăca să-ţi pot admira înflorirea ţurţurilor între sărbătorile de iarnă. Constelaţii de îngeri aş aşeza în părul tău de culoarea... oare ce culoare ar trebui să aibă părul tău? Şi ce lungime? Ştiu! Culoarea potrivită anotimpului care sunt şi lungimea numai bună să-mi tulbure simţurile. Cât de intens absurd m-aş scufunda în ochii tăi. Nici n-ar conta culoarea. Doar că cei întunecaţi mă sperie şi mă provoacă, iar cei luminoşi mă provoacă şi mă sperie. Pe cine nu-l sperie adâncimile sau înălţimile? Pe dumneata, domnule? Curajos om. Dar cred ca nu le-ai trăit. Adâncimile şi înălţimile. Cum care? Ale ochilor. Nu cred că are rost sa-mi irosesc cuvintele. Am văzut că mă priveai insistent şi de aceea am îndrăznit. Scuză-mă dar sunt într-o discuţie cu doamna... Sau domnişoara? Nu contează. Ce contează? Pot să zâmbesc. Nu. Nu superior. N-aş îndrăzni. Contează forma buzelor tale. De fapt arcuirea lor când îmi rosteşti numele. Nu când îmi spui "te iubesc". Asta e deasupra noastră şi nici nu contează ce spui. Eu ştiu ce spui când îmi rosteşti numele. Încearcă… …Doamne, câtă senzualitate împinsă până înspre sexualitate… Cât de rotunde pot fi buzele tale pronunţându-mă. Mai rotunde decât… Cum adică rotundul nu poate fi mai rotund? Cine zicea ceva de rotund? Eu vorbeam de buze. Buzele, şi mai ales buzele tale, pot fi rotunde, mai rotunde, cele mai rotunde, sau deloc rotunde. Depinde ce sau pe cine rostesc. Buzele mele sunt colţuroase. Vezi. Buzele mele nu rostesc decât ce vor ele. Dar să ştii că sărută ce vrea sufletul. Ehei. Nu ştii tu, încă ce pot buzele mele.
Ce mai vreau de la tine exceptând îmbrăcarea? Dezbrăcarea. De inhibiţii, normal. De false măşti. De tristeţi, provinciale sau nu. De pudoare. Că de restul mă pot ocupa şi eu. Îţi place zâmbetul meu? Zici că zâmbesc cu toata făptura? Să vezi cum zâmbesc de complet atunci când te fac pe tine să zâmbeşti… Şi să vezi cum plâng… Ba da. Plânsul e permis. Mai mult chiar: e indicat indiferent de motive. Dacă n-am plânge ori ne-am seca ori ne-am îneca. Eu m-aş îneca mai bine în tine. Şi mai contează ceva. Lumina. Lumina ce-o porţi în tine, minunato. Ştiu că seamănă a Blaga. Crezi că nu ştiu? Doar e poetul meu preferat. Chiar am vrut să sune a Blaga. În faţa mea stau ochi de lumină ce-i poart-un înger dulce cu născociri savante. Asta sună a Baudelaire. Ştiu că nu e un poet prea agreat de frumoase în afara momentelor când e spus de domni în clipe de intimitate. Nu ţi-a spus nimeni Baudelaire? Nici Minulescu? Ba da. Minulescu ţi-am spus eu. Cum când? Atunci… Într-o altă viaţă în alt timp.
„De unde vii,
        Şi-n care preafericită ţară
        Văzuşi lumina zilei - tu, albă ca şi-o zi?...
        Şi ce nebune vânturi spre mine te purtară,
        Ce barcă rătăcită te-aduse pân-aci?...”
Îţi place vocea mea? Mie nu. Mie îmi place susurul pârâului de munte ce se aude în fiecare clipă în care deschizi rotunda-ţi gură. De ce roşeşti? Te mângâie soarele acesta tomnatic? Vezi? Nici el nu se poate abţine. Eu de ce aş face-o? Pentru că nu sunt soare? Bună observaţie. Şi totuşi… Pot arde în flăcări de dor şi de dragoste. Pot ilumina cu dragostea de care sunt în stare şi cu dorul ce-mi zdruncină temelia. Pot deveni anotimp în funcţie de stările tale, pârguindu-ţi vrerile sau ningându-ţi plăcerile. Mă pot preface în munte străjuindu-ţi zările sau în fluviu umplându-ţi mările. Vezi? Îţi pot scrie o poezie dedicându-ţi-o. Nu ţi-a mai dedicat nimeni o poezie? Cu ce fel de oameni ai vieţuit până acum? Nu contează. Şi totuşi cineva ţi-a dedicat poeme… Da, eu. Tot… atunci. Înfioară-mă cu mâna ta catifelată în timp ce eu te mângâi cu imensitatea gândului meu de tine.
Simboluri astrale gândurile mele ce acostează mereu şi mereu la ţărmurile tale apă lină – cristalină aducătoare de sete ancestrală de tine. Te-aş îmbrăca în raze de soare şi te-aş încununa cu raze de lună ca să-ţi aduc apoi eclipse în echinoxuri paradoxale să te pot admira în toată splendoarea naturală a sentimentelor ce pot fi trezite din letargia nepăsării voite. În note te-aş îmbrăca să pot auzi cântecul cărnii tale efemere trecând spre lutul trupului meu. Şi aşa cum te-aş îmbrăca la fel te-aş dezbrăca de suflul vântului ce-mi ascunde susurul izvorului din glasul tău. Te-aş dezbrăca de ceaţa trecutului ce tulbură lumina ochilor tăi străpungând întâmplarea sufletului care sunt. Cum te-aş mai ţine în văzduhul meu iubindu-ne, drăgostindu-ne printre păsări căzătoare din stele călătoare până când îi va suna ceasul eternităţii. Sau până când o să îmi bată gongul final. Sau până când… Haide să urcăm în trenul acesta, chiar dacă nu avem bilete. Haide în tren chiar dacă nu ştim unde călătorim şi nici cât. Lasă-ţi în urmă peronul pe care ai stat atâta timp şi-ţi promit că-mi voi lăsa în urmă toate înmuguririle şi desfrunzirile pentru a înflori frumos printre cometele tale purtate ca sâni sau printre pulsarii ochilor tăi. Vino într-o călătorie ce-o putem face să conteze atât ca drum cât şi ca destinaţie. Vino… Şi dacă nu vei veni eu te aştept, totuşi… Te aştept în expresul ce-mi poartă zările înspre mările tale.
Să ai câte o zi frumoasă în fiecare clipă a vieţii tale

         Alba Iulia 13.11.2014

Niciun comentariu: