Gânduri... matinale

- Bună dimineaţa, iubito, zic văzând că deschide ochii. Să ai o zi mirifică în fiecare zi a vieţii tale.
- Bună dimineaţa, iubitule. Ce e cu tine? De ce eşti înnegurat?
E îngrijorată sincer.
- Nu sunt înnegurat, iubito. Gândeam. Îi mângâi tandru umărul. Se ridică, îmi prinde capul în palme şi îşi afundă privirea în ochii mei. Nu am de ales. Nu mai pot prelungii suspansul.
- Cine sunt eu iubito?
O văd şi o simt cum se destinde.
- Aaa… Asta-i simplu. Tu eşti eu transformată în bărbat, zice cu o nonşalanţă dezarmantă.
Doar că în dimineaţa asta altceva nu-mi dă pace.
- Îţi mulţumesc, suflet drag. Doar că acum nu mă refeream la Eu – Eu, ci la Eu – Noi. Adică cine suntem noi bărbaţii?
O văd uşor încurcată. Nici n-are cum să nu fie, e atât de devreme încât mă încurc şi pe mine.
- M-am trezit cu un gând şi nu-mi dă pace, îi explic. Mă gândeam la Geneză şi ceva nu mi se leagă.
- Iubituleee! zice pe un ton uşor ameninţător.
- Nu, iubito, nu e blasfemie. Cel puţin nu în sensul clasic.
- Atunci spune-mi, zice sărutându-mă pe frunte.
- Mă gândeam că noi, bărbaţii, ştim să construim: case, maşini, obiecte, haine… Dar nu ştim să facem, nu creăm şi nu procreăm, deci mă gândesc că totuşi Dumnezeu a făcut prima dată femeia. Şi mai cred că Dumnezeu a fost prima dată femeie.
- Nu pot să te sărut acum, dar aşteaptă-mă două minute.
Mă sărută din nou pe frunte şi fugii să-şi facă toaleta. Eu mai rămân puţin să-mi analizez feminitatea.

Alba Iulia 16.08.2014