În catedrala naturii, pădurea, mă simt EU. Acolo mă dor oasele sufletului
de vibrările gândului. Acolo desluşesc limitele eternităţii. Acolo, cu mirosul
muntelui în trup, mă simt mai aproape de veşnicie. Acolo ştiu cât sunt de imens
şi de infim, de plin de sensuri şi de anost, de deştept şi de prost deopotrivă.
Acolo, în susurul izvoarelor, pot să-mi port dorul imens ce mă mistuie. Acolo,
sub dansul păsărilor, pot să-mi duc setea ce mă însoţeşte. Acolo, în murmurul
frunzelor, pot să-mi târăsc foamea ce mă consumă şi de care nu mă mai scapă
nici un RĂSĂRIT sau APUS. Nu mă mai satur
nici cu un tril de mierlă şi nici cu unul de cinteză. Mi-e o foame avidă
de frumos, nu de măreţ, ci de frumos. De frumosul acela pe care numai natura îl
ştie şi-l poate. Pe care doar oameni fără măşti şi cochilii îl au. Îmi e
teribil de foame, dar ca să o pot alina trebuie prima data să mă aşez la masă.
Şi asta cât mai repede, să nu mă devoreze pe mine. Şi atunci mă întorc în
pădurea catedrală a naturii şi am să mă rog zeităţilor ei: frunzelor, florilor,
gâzelor, păsărilor, lighioanelor de tot felul şi, mai ales, majestăţilor lor
arborilor. Am să mă rog să-mi astâmpere setea şi foamea. Şi să-mi dea
înţelepciune şi tărie. Să-mi ţină sufletul şi mintea treze. Iar vouă,
cititorilor acestor rânduri, să vă dea sănătate şi tot binele din lume, toată
dragostea şi toată înţelegerea.
Cu dăruire al vostru
Lucian Hişu
Alba Iulia 08.08.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu