Iarna mă pândeşte la
fiecare colţ de lună, la fiecare umbră de arbore împlântat în sufletul
pământului. Iarna mă pândeşte cu ninsori ca răgete de fiară flămândă, să mă
înşface şi să mă mestece între troienele ei ascuţite ca nişte dinţi de
carnasier înfometat înadins. M-aş transforma în om de zăpadă dacă n-ai fi tu să
mă încingi până dincolo de fierbere sau până dincolo de punctul de topire. Atât
de mult îmi place zăpada încât om de zăpadă aş vrea să fiu dacă n-aş fi ce sunt
acum: îndrăgostit de tine până la capătul timpului şi înapoi.
Ce fiară mitologică
devoratoare de zile şi devorată de timp e iarna asta! Bestie cu chip angelic
părând că-mi îngheaţă drumurile şi dorurile, poftind la visele mele. Ştii ce e
ciudat? În încercarea ei de a se hrăni cu visele mele nu face altceva decât să
le amplifice exponenţial. Asta a făcut iarna, a troienit universul cu visele
mele umplându-l. Troian m-aş face dacă nu m-aş topi în braţele tale ca secunda
în timpul prelins dintr-un ceas dezarticulat ce măsoară doar fazele lunii. Şi
ce chip sublim capătă iarna sub lună… Dar departe de chipul tău sub mine
răsărind deasupra mea... Lumină de zăpadă crescând din lumina stelelor e pielea
ta, dar caldă, fierbinte... Atât de fierbinte încât mistuie dorinţe creând
doruri şi creează doruri mistuind simţiri... Zăpadă crescută din lumină de lună
pielea ta rotunjindu-ţi formele desăvârşite pe care alunecă tăişul de patină al
dorurilor mele.
Fiară hămesita cu
dinţi de ger muşcând din luna şi stelele gândurilor mele e iarna asta. Reptilă
feroce pândind la colţuri de timp sau prin desişul orelor fără tine. În ger
m-aş preface. Într-un ger ca un şarpe să muşc din trupul tău felin
revărsându-mă apoi ca un venin al stării de iubire în sângele tău clocotind
într-o inima fierbândă. Ce urme aberant-abstracte ar lăsa gerul-eu-şarpe muşcând
cu dinţi viperini din trupul tău încălzit nebuneşte de dragostea flămândă ce-mi
duci. În şarpe cu sânge atât de rece încât parcă gerul suprem mi-ar curge prin
vene m-aş preface în iarna asta cu vânturi galopante prin circumvoluţiunile
inimii mele transformată în creier de pofta nebună de tine şi de toate ale
tale.
Ţurţurii avântaţi
spre pământ par nişte săbii… nişte dinţi-săbii din gurile unor fiare
antediluviene, guri căscate spre niciunde aşteptând să înşface timpul lichefiat
de frigul lipsei de tine sfârtecându-l şi înghiţindu-l în hălci mari, mai mari
decât veacurile în care fiarele preistorice au stat înţepenite aşteptând
Dezgheţul. Guri avide cu dinţi-săbii create de un demiurg dement – gerul – de
parcă ar vrea să îngheţe lumea şi de spaimă, nu doar de frig. Balaur – dragon
m-aş face în iarna asta să suflu foc de gheaţă pe lume de n-ai fi tu să mă
eliberezi de temerile mele, să-mi scoţi dragostea la lumină transformând-o în
soare de viaţă dătător încălzit şi încălzindu-ţi sânul de veneră absconsă şi absolută.
Dar cel mai bine
iarnă m-aş face în iarna asta. Iarnă să cad ninsoare de dor pe pletele tale, pe
umerii tăi, pe şalele tale şi sub tălpile tale. Să fulgui pe buzele tale a
dragoste şi dor ca să poţi simţi cum mă topesc în tine, prin tine, trecându-ţi
în sânge ca o substanţă dezirabilă, necesară pentru accesarea fiecărei clipe
viitoare. Iarnă m-aş face să te încălzesc sub neaua-eu păstrându-ţi căldura,
bizar, sub marea de alb congelată de suflarea fiarei hămesite în care s-a
transformat iarna asta.
Dar nu mă pot face
nici fiară flămândă cu gerul ca sânge alb nici iarnă ningândă cu fulgi de dor
peste tine pentru că eu sunt ce sunt: eu sunt tu trăind în carnea mea, în
nervii mei, în sângele meu, simţind sentimentele mele, aşa cu tu eşti eu
suprapus peste retina ta, ascultând prin timpanele tale, vorbind şi sărutând cu
buzele tale… Ştii ce mai aştept? Îngheţul total ce ne va lipi jumătăţile de
trup în ceea ce am fost cândva, undeva… Frigul acela unic ce ne va prinde aşa
îmbrăţişaţi cum suntem şi care îşi va da seama că fiind un singur suflet nu
avem voie să stăm despărţiţi, iar noi, regăsindu-ne fiecare aripa pereche, ne
vom înălţa în timpul încremenit ca o boabă de chihlimbar suspendându-ne
deasupra de tot şi de toate.
Iarnă face-m-aş?
Fiară face-m-aş? Aş… Face-m-aş ceea ce sunt păstrându-te aşa cum tu
păstrându-mă… Păstrându-ne pe noi nouă…
Să ai câte o zi
mirifică în fiecare clipă a vieţii tale.
Eu, grădinarul
rozelor din inima ta, pentru tine, femeia sufletului meu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu