Timidă iarna asta. Ne caută doar cu niscaiva crâmpeie apuse de lumină. Şi-a
pierdut aerele de toamnă virgină îmbrăcându-şi bura de promoroacă. Păcat că nu
ne ninge. Mi-e dor de zăpadă. Mi-e dor de zăpadă multă până mai sus de cer.
Mi-e dor de o bulgăreală bună. Mi-e dor de un frig din acela care crapă
pietrele. Mi-e dor să îngheţăm de tot între brazi ca să putem apoi să ne
bucurăm de atingeri molatice în căldura patului.
Intimidant de timidă iarna asta. Parcă se teme să ne ningă. Parcă s-ar teme
că dacă ne ninge ne acoperă de nu ne mai vedem. Mi-e dor de cărări troienite.
De plimbări pe cărări troienite. Cu frig de să ne lipească trupurile aşa cum ne
sunt lipite sufletele. M-aş trânti în zăpadă să-ţi desenez formele. Ştii cum
desenează copii îngeri în zăpadă? Aşa ţi-aş desena formele. Ca un înger de
dragoste ai fi.
Ciudat de timidă iarna asta. Parcă s-ar teme de ea însăşi. Parcă s-ar teme
de ninsori. De sanie mi-e dor. De săniuş. Mi-e dor de coborârile rapide cu
zdruncinăturile aferente. Mi-e dor să mă bată vântul în faţă cu zăpadă. Mi-e
dor de oboseala dulce a urcatului în vârful derdeluşului. Mi-e atât de dor
încât aş ieşi la săniuş pe văile tale. Ştiu câteva locuri numai bune pentru
sanie. Ar merge şi o partidă de schi dar câteva ture de sanie s-ar potrivi mai
bine.
Absurd de timidă iarna asta. Nu vrea să ne ningă de parcă s-ar teme că nu
ne mai găseşte sub stratul de zăpadă, oricât de subţire ar fi. Ca o crisalidă
unică am locui sub zăpada acaparatoare înverzind în primăvară, din ochii
noştri, pământul. Mi-e tare dor de-o reinventare a verdelui din ochii mei când
verdele din ochii tăi se amplifică. Mi-e dor să ne ningă mestecenii şi brazii
până la redesenare. Mi-e dor de frigul bun desenator al florilor pe pânza
geamului. Mi-e dor să te văd zgribulindu-te în admiraţia lor şi cuibărindu-te
la pieptul meu zicând „Astăzi nu ieşim. Mi-e cald şi bine în suflet la tine.”
Ai zice că e grozav de timidă iarna asta, şi totuşi… De ce nu-şi ascunde
goliciunea? Ai zice că timiditatea şi inocenţa merg la braţ, dar ea seamănă mai
degrabă cu o femeie frumoasă şi împlinită. Seamănă cu tine atunci când goală
îţi acoperi cu o timiditate studiată doar acele rotunjimi care trebuie
acoperite pentru a spori farmecul, pentru a desăvârşi misterul… Mi-e dor de
carnea ta tare sub moliciunea albă a pielii… tu iarna mea… Mi-e dor de
ninsoarea ca o fâlfâire de aripi a genelor tale. Mi-e dor de suflarea ta mai
fierbinte ca flăcările din sobă, topindu-mi instincte şi vreri şi
transformându-le în dorinţe acerbe… în doruri de iarnă… Mi-e dor de gustul de
citrice dulci al sânilor tăi şi de aroma de scorţişoara al buzelor tale. Mi-e
dor de iarna care eşti cu trup de foc şi suflet de univers. Mi-e dor…
Şi iarna n-a mai fost timidă. S-a dezlănţuit. Ne-a nins până la apogeu şi
ne-a îngheţat până la devenire. Ne-a nins şi ne-a îngheţat amintindu-ne că
oameni suntem din carne şi din doruri. Ne-a nins ca şi cum ar fi trecut pe la
tine ca să o înveţi cum să-şi ascundă goliciunea în aşa fel încât să pară şi
mai senzuală. A nins ca şi când doar noi mai eram pe pământ purtându-ne
flăcările ca o singură torţă şi iluminând iarna, făcându-i troienele să
scânteieze a nemurire. Ne-a nins ca şi cum doar tu mai erai pe pământ reinventând
depărtarea... şi eu rotunjind colţurile clipei şi ale dorurilor să nu-mi mai
zgârie retina... mintea... sufletul... Şi dorul cu noi, alături de dragostea ca
o ninsoare absolută.
Să ai câte o zi minunată în fiecare clipă a vieţii tale, femeie a
sufletului meu.
Eu, grădinarul rozelor din inima ta.
Alba Iulia 18.12.2014 – 15.02.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu