Plouă ca la început de vremi sau ca la sfârşit
de lumi. E Mai. Dragostea mea pentru tine e mai mult decât aş fi putut spera. E
mai mult decât aş vrea dorul meu de tine. Plouă diluvian de bacovian. Stări ca
în E.A. Poe. Noroc cu farul ce-mi eşti tu şi cu velele ce-mi sunt sentimentele
pentru tine. Altfel aş rătăci eternităţi prin undele tulburate ale vieţii.
Noroc? Predestinare? Nici nu contează. Contează existenţele noastre în
completarea sentimentelor îngemănate.
Picătură cu picătura cu picătură apa ploii se
adună în sufletul pământului. Asta e diferenţa dintre ploaie şi dragostea mea
de tine: ea umple lumea strop cu strop, dragostea de tine m-a inundat dintr-o dată.
Astăzi vrăbiile n-au chef de discuţii. Parcă nici astă iarnă n-au fost atât de
liniştite. Doar duzii îmi răsfiră gândurile. Duzii şi mâinile tale. Nu
îndrăznesc să mă gândesc la mai mult pentru ca dorul de tine să nu-mi deregleze
busola. N-aş vrea să rătăcesc prea mult în căutarea ta. Nu pentru că plouă. Îmi
place ploaia. Dar nu vreau să irosesc tandreţe. Timpul ducă-se. Oricum
dragostea noastră e în afara lui, dar tandreţea… şi din nou mâinile tale
răvăşindu-mi gânduri, aşa, ca duzi dansând după o muzică ştiută doar de mine şi
auzită doar de nori. Parcă ar cânta înlăuntrul lucrurilor. Cred că muzica e
singurul lucru (muzica e lucru?) care se apropie de starea unui sentiment
complet. Aş vrea să pot cânta. Nu să ştiu. Asta se poate învăţa. Poţi învăţa să
ştii cânta, dar nu poţi învăţa să poţi cânta. Ştiu să te încânt şi să te cânt.
Ploaia s-a oprit. Deocamdată. Se simte totuşi
plutind printre toate. Uite ca s-au trezit şi vrăbiile. Atât de mult aş vrea să
am voioşia lor. Apare de nicăieri şi un sticlete. Aud un guguştiuc. Aşa de mult
aş vrea să am verva păsărilor de acum. Mă simt aproape ca Noe după potop. Nu
pot să nu mă întreb de ce al luat cu el doar câte o pereche din fiecare
vieţuitoare de pe pământ şi mai multe perechi de oameni. Poate pentru că o
singură pereche nu mai era de ajuns să pornească omenirea. Au fost Adam şi Eva.
Atât. Nici măcar noi cu dragostea noastră n-am putea porni omenirea. Nici n-aş
vrea. Prefer să fim ultima pereche. Prima şi ultima. Aş gusta fructul oprit şi
fără să insişti. Nu trebuie decât să mi-l întinzi. Ar putea fi şi cucută sau
mătrăgună, nici n-ar conta. Fructul oprit l-aş înfuleca. Şi nu doar unul.
Pentru că vreau să învăţ să te simt. Vreau să-ţi simt carnea în carnea mea,
mintea cu mintea mea, sufletul tău întrepătrunzându-se cu sufletul meu.
Ai observat cum împietresc picăturile pe
lucruri în clipa de dinainte de a cădea spre pământ? Ca şi cum s-ar gândi de
două ori înainte de a se arunca în gol. Ai văzut cum le sărută florile înainte de
a le da drumul? Aşa cum ne sărutăm noi când încep distanţele a se aşeza
bezmetice dinspre tine înspre mine. Cât de straniu arată florile de dud
încărcate de apă. Parcă ar fi încastrate în diamante neşlefuite. Dacă ai putea
să le vezi cum tremură mângâiate de vânt… aproape ca şi carnea ta învolburată
de sărutările mele.
A doua zi dimineaţa. Plouă din nou. Aşezat.
Plouă de parcă n-ar mai vrea să se oprească. Plouă de parcă doar asta ar mai
şti. Plouă de parcă cerul ar plânge de fericire sau de necaz, nici nu contează.
Plouă de parcă o face direct din străfundurile universului. Oare norii aceştia
te-au văzut şi pe tine? Trec ducând amintiri cu ei. Amintirile munţilor le duc
în spinările vălătucite aşa cum eu duc gustul şi formele tale în memoria cărnii
din care sunt făcut. Fiecare por al tău, fiecare fir de păr, fiecare bucăţică
de suflet, fiecare cuvânt are câte un corespondent în mine. Poluă de parcă ar
ploua la începutul dragostei noastre. Ştii de ce îmi place ploaia atât? Pentru
contrastul ei armonios cu soarele din sufletul meu. Dacă ai ştii ce stea imensă
ai aprins în mine cu mâinile, cu ochii, cu buzele, cu visele, cu cuvintele, cu
sentimentele tale… Şi ploaia contrastează armonios cu ea.
Duzii continuă să danseze. Vezi? Oriunde mă
uit, orice ar trebui să văd, eu te văd pe tine. Te simt pe tine, te vreau pe
tine, te ştiu pe tine. Până şi ploaia îmi spune de tine. Norii adunaţi peste
lume par a o mici şi aşa mă simt mai aproape de tine. Am sentimentul ca sunt
într-o sală şi ca dacă aş striga „Te iubeeeeeeeeeesc!!!” m-ai auzi. De aceea
strig. Şi ştiu că mă auzi. Ştiu că-ţi vibrează corzile sufletului când valul de
„Te iubeeeeesc!!!” trece peste ele. Aş vrea acum să te cuibăreşti la pieptul
meu aşa cum eşti în sufletul meu şi să te încălzesc la lumina dragostei ce-ţi
port.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu